Statiunile Verbier si Leysin din Elvetia

piste Attelas pr OTVStatiunea elvetiana de ski Verbier (foto stanga) face parte din zona de ski Quatre Vallees, cu acces la 412 km partii de ski, cu 196 piste individuale deservite de 92 ski lifturi. In plus fata de zona de ski in sine (412 km de partii de ski in Verbier), ski lift pass-ul va permite sa schiati sau sa faceti snowboard in alte statiuni din Quatre Vallees: Bruson, Evolène, La Touzmaz, Nendaz, Siviez, Thyon les Collons si Veysonnaz.

Skiind la peste 2500m, acoperirea cu zapada este in general asigurata. Statiunea poate imbunatati calitatea zapazii naturale prin intermediul celor 27 de tunuri de zapada. Cele 17 ski lifturi au capacitatea de a inalta 41328 de skiori/snowborderi pe ora.

Exista doua aeroporturi, la numai trei ore de condus, astfel incat, weekendurile si vacantele rezervate skiului sau pauzele pentru snowboard pot fi cu usurinta realizate.Aeroportul Sion este la doar o ora de condus, in conditii bune de mers, astfel incat puteti fi pe pista rapid.

Verbier ofera conditii bune de ski, in special pentru schiorii intermediari. Deasemenea este bine cotat de catre snowboarderi, aici existand 2 Snow and Terrain Parks.

Statiunea Leysin (foto dreapta este situata la altitudinea de 1253 m, intr-o zona pitoreasca, insorita si usor accesibila, la doar 20 minute de autostrada, la 1½leysin ora de aeroportul din Geneva, dar legata si de reteaua de cale ferata. Este o regiune de ski si snowboard.

Statiunea dispune de 22 partii de ski destinate atat schiorilor incepatori cat si celor dornici de aventura.
Cei 60 km de partii de ski sunt situate intre 1320-2200 m si sunt deservite de 14 instalatii de transport pe cablu.

Regiunea dispune de multe partii usoare, datorita acestui lucru este recomandata mai mult familiilor, respectiv pentru incepatori si avansati. Un exemplu il constituie partia Mayen / Vers – Vuarin, cu o lungime de 2,5 km, ca dificultate de categoria usoara (albastra), grad de dificultate caracteristic acestei zone.

Complexul Tobogganing Park reprezinta un centru de agrement unic in Elvetia. Este cea mai mare retea de piste de snow tubing (6 piste, cu lungimi intre 100-250 m).

Snowboarderii sunt asteptati in funpark-ul, dotat cu un super pipe.

Elvetia – politica, armata, economie, transport, religie, cultura.

Sistemul de guvernare la nivel federal este alcatuit din Legislativul Bicameral, Consiliul Federal, mai exact executivul si Curtea Federala, adica instanta judecatoreasca.

Parlamentul este compus din doua camere. Prima este Consiliul Statelor, ce reprezinta camera superioara si este alcatuita din 46 de reprezentanti, alesi prin sisteme de difera de la canton la canton. A doua este Consiliul National, format din 200 de membri alesi prin vot proportional, repartizati in functie de populatia fiecarui canton. Membrii ambelor camere au mandat de 4 ani.

genevaGeneva (foto stanga) este locul unde a apărut Mișcarea Crucii Roșii și unde s-au perfectat Convențiile de la Geneva și, din 2006, găzduiește Consiliul pentru Drepturile Omului al Națiunilor Unite.

În afara sediului ONU, Confederația Elvețiană găzduiește mai multe agenții ONU, cum ar fi Organizația Mondială a Sănătății(OMS)Organizația Internațională a Muncii (OIM), Uniunea Internațională de Telecomunicații (ITU), Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiați și circa 200 de alte organizații internaționale, inclusiv Organizația Mondială a Comerțului.

Federații și organizații sportive internaționale își au sediul în această țară, cum ar fi Federația Internațională de Baschet, la Geneva, UEFA (Uniunea Asociațiilor Europene de Fotbal), la Nyon, FIFA (Federația Internațională de Fotbal) și Federația Internațională de Hochei pe Gheață, la Zürich, Uniunea Ciclistă Internațională, la Aigle, și Comitetul Internațional Olimpic, la Lausanne.

Forțele Armate Elvețiene, incluzând Forțele Terestre și Forțele Aeriene, sunt formate din recruți în serviciu militar obligatoriu: soldații profesioniști constituie doar circa 5% din personalul armatei, tot restul fiind recruți între 20 și 34 de ani (în unele cazuri speciale până la 50 de ani). Pentru ca nu are iesire la mare, Elvetia nu are marina. Serviciul militar obligatoriu este prestat de toți bărbații cetățeni elvețieni. Ordinul de recrutare este la 19 ani. Femeile pot efectua stagiul militar voluntar.

Din punct de vedere economic Elvetia este stabila si prospera. In anul 2011 era cea mai bogata tara din lume pe cap de locuitor si a 19 economie innestle lume.

Cele mai mari companii elvețiene sunt Glencore,Gunvor, Nestlé (foto dreapta), Novartis, Hoffmann-La Roche, ABB, Mercuria Energy Group și Adecco. Tara are cea mai puternica economie din lume.

Cea mai productiva ramura este cea industriala.  Se produc substante chimice, bunuri sanitare si farmaceutice,  instrumente de măsurăștiințifice și de precizie, și instrumente muzicale.

Circa 3,8 milioane de oameni lucrează în Elveția; circa 25% din angajați făceau parte în 2004 dintr-un sindicat. Elveția are o piață a muncii mai flexibilă decât țările vecine, astfel ca rata șomajului este foarte scăzută. Taxarea totală este una dintre cele mai mici din țările dezvoltate.

Din punct de vedere al educatiei statul detine școli publice și școli private, dintre care cele mai multe sunt private internaționale. Vârsta minimă pentru școala primară este de șase ani pentru toate cantoanele, dar majoritatea cantoanelor oferă gratuit „școala copiilor”, începând cu vârsta de patru sau cinci ani.

facultateIn exista Elveția 12 universități, dintre care zece sunt întreținute la nivel cantonal și de regulă oferă o gamă largă de pregătiri în domenii non-tehnice. Prima universitate din Elveția a fost înființată în 1460 la Basel și are o tradiție de cercetare în domeniul chimiei și medicinei. Cea mai mare universitate din Elveția este Universitatea din Zürich (foto stanga) cu aproape 25.000 de studenți. Cele două intitute sponsorizate de guvernul federal sunt ETHZ din Zürich, înființată în 1855 și EPFL din Lausanne, înființată în 1969, anterior fiind un institut asociat Universității din Lausanne. Ambele au o reputație internațională excelentă.

Numeroși laurați ai Premiilor Nobel sunt elvețieni, cum ar fi celebrul fizician Albert Einstein, care a dezvoltat teoria relativității restrânse pe când lucra la Berna. Mai recent, Vladimir Prelog, Heinrich Rohrer,Richard Ernst, Edmond Fischer, Rolf Zinkernagel și Kurt Wüthrich au primit premii Nobel în domenii științifice.

Cel mai mare laborator din lume CERN (foto dreapta), se afla in Generva si se ocupa cu cercetarea fizicii particulelor.CERN

Un alt important centru de cercetări este Institutul Paul Scherrer. Printre invențiile notabile ale elvețienilor se numără acidul lisergic dietilamid(LSD), microscopul cu tunelare și velcroul. Unele tehnologii au permis explorarea unor noi lumi, cum ar fi balonul presurizat al lui Auguste Piccard și batiscaful, cu care Jacques Piccard a ajuns la cel mai adânc punct din oceanele lumii.

La 27 noiembrie 2008, miniștrii de interne și ai justiției din Uniunea Europeană au anunțat aderarea Elveției la zona de liberă circulație Schengen începând cu 12 decembrie 2008. Punctele de trecere a frontierei terestre rămân în funcțiune doar pentru transporturile de mărfuri, persoanele nemaifiind controlate, deși pașapoartele au continuat să fie verificate până la 29 martie 2009, pentru a verifica dacă provin dintr-o altă țară Schengen.

Energia electrică generată în Elveția provine în proporție de 56% din hidrocentrală și de 39% din centralele nucleare, ceea ce are ca efect faptul că rețeaua electrică nu generează aproape deloc CO2.

trenBiroul Federal Elvețian pentru Energie (SFOE) este organizația responsabilă pentru toate chestiunile legate de echilibrarea consumului și producției de energie, activând în cadrul Departamentului Federal pentru Mediu, Transport, Energie și Comunicații (DETEC). Agenția susține inițiativa Societatea de 2000 de wați, al cărui scop este reducerea consumului național de energie la mai puțin de jumătate până în anul 2050.

Cea mai densă rețea feroviară din Europa, având 5.063 km, transportă peste 350 de milioane de pasageri anual. Rețeaua este administrată în principal de către Căile Ferate Federale Elvețiene (foto stanga), cu excepția cantonului Graubünden, în care Căile Ferate Rețiene operează pe o rețea de 366 km de cale ferată cu ecartament îngust, care cuprinde mai multe linii incluse în Patrimoniul Mondial. Se efectuează lucrări de construcție a noilor tuneluri de bază în Alpi pentru a reduce durata călătoriei între nord și sud, în cadrul proiectului AlpTransit.

Rețeaua elvețiană de drumuri, gestionată în sistem public-privat, este finanțată prin taxe de drum și pe autovehicule. Achizitionarea unei vignete costa 40 de franci pe an, atat pentru autoturisme, cat si pentru vehiculele care transporta marfa. Rețeaua elvețiană de autostrăzi avea în 2000 o lungime totală de 1.638 km, la o suprafață a țării de 41.290 km², având astfel una dintre cele mai mari densități de autostrăzi din lume.

Aeroportul Zürich (foto dreapta) este cel mai mare nod de transport internațional al țării, cu 22,8 milioane de pasageri în 2010. Alte aeroporturi Zurich_airport_img_3324internaționale sunt Aeroportul Geneva cu 11,8 milioane de pasageri, EuroAirport Basel-Mulhouse-Freiburg aflat în Franța, Aeroportul Berna, Aeroportul Lugano, Aeroportul St. Gallen-Altenrhein și Aeroportul Sion.

Împreună cu Mexicul și cu Coreea de Sud formeagă Grupul de Integritate Ecologică. Țara este deosebit de activă în domeniul reciclării și reglementărilor împotriva poluării cu deșeuri, fiind una dintre principalele țări reciclatoare din lume, cu o proporție aflată între 66% și 96%, în funcție de zona țării, a materialelor reciclabile care sunt reciclate.

În multe locuri din Elveția, evacuarea deșeurilor casnice se plătește. Gunoiul, cu excepția deșeurilor periculoase, cum ar fi bateriile, se colectează doar dacă este pus în saci cu eticheta taxei ecologice, sau în saci oficiali cu suprataxa plătită la achiziționare. Aceasta dă un impuls financiar reciclării la maximum, întrucât depunerea deșeurilor pentru reciclare este gratuită. Aruncarea ilegală de deșeuri nu se tolerează, dar de regulă aplicarea legii se limitează la încălcările ei ce implică mari cantități de deșeuri la intersecții de drumuri sau în locuri publice. Amenzile pentru enplata taxei de deșeuri se înscriu între 200–500 de franci.

elvetiaElveția (foto stanga) are cel mai eficient sistem din lume pentru reciclarea ziarelor vechi și a deșeurilor din carton. Colecte publice organizate de voluntari cu logistică de transport feroviar cu costuri reduse au început să se organizeze încă din 1865 sub conducerea cunoscutului industriaș Hans Caspar Escher (Escher Wyss AG), care a construit prima fabrică modernă de hârtie din Elveția la Biberist.

Tara are patru limbi oficiale: germana (63,7% din totalul populației, cu rezidenții străini; 72,5% din rezidenții cetățeni elvețieni, în 2000) în nordul, estul și centrul țării; franceza (20,4%; 21,0%) în vest; italiana (6,5%; 4,3%) în sud.

În 2006, speranța de viață la naștere era de 79 de ani pentru bărbați și 84 de ani pentru femei. Aceste cifre sunt printre cele mai mari din lume.

Între două treimi și trei sferturi din populație locuiește în zone urbane. Elveția a trecut de la a fi o țară predominant rurală la una urbană în doar 70 de ani. Are o rețea densă de orașe, în care orașele mari, medii și mici se completează unele pe altele. Podisul este cel ami populat, cu circa 450 de locuitori pe km2 iar peisajul prezintă permanent semne ale prezenței umane. Ponderea celor mai mari zone metropolitane, Zürich, Geneva–Lausanne, Basel și Berna, tinde să crească.

Din punct de vedere religios, crestinismul predomina cel mai mult, împărțită între Biserica Catolică (38,8% din populație) și diferite culte protestante (30,9%).

O inițiativă din 1980 a cerut totala separare între biserică și stat, dar a fost respinsă de 78,9% din alegători.

Pe lista patrimoniului mondial UNESCO sunt înscrise următoarele obiective din Elveția:

  • Mănăstirea benedictină de la St. Gallen (1983)
  • Mănăstirea benedictină Sf.Ioan din Val Müstair (1983)
  • Centrul vechi istoric din Berna (1983)
  • Cele trei cetăți din Bellinzona (2000)
  • Regiunea alpină „Jungfrau” (2001, 2007)
  • „Monte San Giorgio” lângă Lacul Lugano (2003)
  • Terasele viticole din districtul Lavaux (Cantonul Vaud) (2007)

Munchen

munchenMünchen (foto stanga) este capitala landului Bavaria și al treilea oraș ca mărime din Germania, după Berlin și Hamburg, cu o populație de 1.353.186 locuitori (2010). Se află pe râul Isar. Numele orașului provine de la Mönch „călugăr, monah”.

München a jucat un rol important în perioada nazistă, fiind numit de Hitler „capitala mișcării naziste”. Dar a fost și orașul unde Trandafirul Alb „Die Weiße Rose”, un grup de studenți, a format o mișcare antinazistă din iunie 1942 până în februarie 1943. Au fost arestați pentru că au distribuit manifeste la Universitatea din München.

Orașul a fost lovit grav în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, dar în perioada postbelică a fost reconstruit după un plan meticulos.

Marienplatz (Piața Maria), numită după coloana cu statuia Fecioara Maria din centrul pieței, cu noua și vechea primărie, atrăgătoare prin turnurile lor, în turnul principal al primăriei noi fiind adăpostit mecanismul cu statuete și clopoței (Rathaus-Glockenspiel), un ceas ornat care mișcă figurine care reprezintă scene medievale și este acționat la anumite ore.

Biserica Sfantul Petru este cea mai veche din centru.

Catedrala Frauenkirche (foto dreapta) este cea mai faimoasă biserică din centrul orașului, prin spectaculoasa sa arhitectură medievală din sec. XV. ÎnălțimeaFrauenkirche de 99 metri a celor două turnuri a fost stabilită drept limită, începând din 2004, a înălțimii noilor clădiri ale orașului. O altă biserică impozantă este Theatinerkirche, situată în Odeonsplatz.

Capitala Bavariei are mai multe muzee de artă, printre care și Alte Pinakothek, Neue Pinakothek, și Pinakothek der Moderne cuprinse în cartierul muzeal Kunstareal. Deutsches Museum reprezinta un celebru muzeu al tehnicii.

Printre atracțiile turistice faimoase se numara si Grădina Englezească, un parc de mare dimensiuni din centrul orașului, conceput la începutul sec. XIX, devenit de câteva decenii faimos și pentru practicarea nudismului liber în partea cea mai centrală și circulată a parcului.

oktoberfest_606Probabil cea mai faimoasă atracție a cetății este Oktoberfest (foto stanga), o sărbătoare a berii lungă de două săptămâni de la sfâșitul lui septembrie și începutul lui octombrie în fiecare an, care are loc si in Romania. In anul 2013 festivalul de la noi va tine de pe 6 pana pe 15 septembrie.

Alte clădiri importante din München sunt Frauenkirche (Catedrala Doamnei Noastre) și OlympiaturmTurnul Olimpic, un turn impozant, ceva mai scund decât cel din Berlin, cu restaurant și cu antene de transmisiuni radio și TV, care se afla lângă stadionul și satul olimpic.

În satul olimpic a avut loc masacrul din München din timpul jocurilor olimpice de vară din 1972, când teroriști palestinieni din organizația „Septembrie Negru” au luat ostatici membri ai echipei olimpice a Israelului. O tentativă de salvare din partea poliției vest-germane, cu concursul unor membri marcanți ai guvernului federal, a eșuat și s-a soldat cu omorârea ostaticilor israelieni, a cinci din teroriști și a unuia dintre trăgătorii din poliția orașului.

Finala Campionatului Mondial de Fotbal din 1974 a avut loc tot în München.

În München își au sediile compania de asigurări Allianz AG, cea mai mare din Europa, concernul constructor de automobile BMW și și concernul de mecanică, construcții de mașini și eletronică Siemens AG.

Orasul este un important centru universitar, cu o lungă listă de laureați ai Premiului Nobel de la Wilhelm Conrad Röntgen în 1901 până la Theodor Hänsch în 2005.

München a devenit centru spiritual încă din timpul împăratului Ludovic IV, când filosofi ca Michele di Cesena, Marsilio da Padova și William of universitatea-ludwig-maximilians_1191Ockham au găsit protecție la curtea imperială. Ambele universități ale metropolei bavareze, Universitatea Ludwig Maximilian (LMU) (foto dreapta) și Universitatea Tehnică (TUM) au primit titlul de universități de elită din partea unui comitet de selecție, alături de Universitatea Tehnică Karlsruhe.

Transportul public este dezvoltat, cuprinzand linii de metrou, tren suburban, tramvai și autobuz. Autoritatea locală a transportului în comun se numește Münchner Verkehrs- und Tarifverbund (MVV). Tot îm München se află și sediul central al ADAC, cel mare mare club automobilistic din Germania.

Aeroportul din München a fost numit după Franz Josef Strauss. Liniile subterane S1 și S8 fac legătura cu aeroportul.

Asigurarea cu apă potabilă a orașului, prin sisteme moderne de conducte s-a realizat relativ târziu în comparație cu celelalte orașe germane mari.

 

Germania- agricultura, transport, turism, comert.

Din punct de vedere agricol, mai mult de jumatate din nevoile alimentare ale populatiei provin din resurse proprii. O atentie deosebita se acorda atat, conservarii si protectiei pamantului, cat si cresterii animalelor.

Din cereale se cultiva graul, secara si ovazul, cele mai intinse suprafete fiind in Germania de Nord si in subregiuni ale Germaniei Centrale. Dintre plantele tehnice predomina sfecla de zahar, tutunul, hameiul.

Pomicultura si cultura vitei de vie se practica in culoarul Rhinului si a afluentilor acestuia Neckar, Main, Mossel. Orasul Mainz (foto dreapta) este specializat in desfacerea vinurilor.

Se cresc bovine in special in Bavaria, Neckerland, porci in Saxonia si landul Schleswing-Holstein, Magdeburg. Ovine intalnim in regiunea Suabo-francona.

Pentru transportul feroviar Germania are circa 45.000 km de cale ferata din care aproape 12.000 km electrificati. Exista cateva noduri feroviare Koln, Hannover, Munchen, Leipzig si cateva magistrale ca Rostock-Berlin-Hanover, Hamburg-Frankfurt-Basel.

Transportul rutier asigura peste 250.000 km de sosele si autostrazi, cea mai importanta fiind autostrada „Hansalinie”, care leaga orasele-porturi Hamburg si Bremen de Ruhr.

Navigatia fluviatila se realizeaza, fie pe mari artere hidrografice, fie pe canale. Raurile navigabile sunt Elba, Saale, Oder, Rhin, Ems, Weser, Dunare, Main, Neckar, Moselle, iar principalele canale: Elba-Havel, Ludwigskanal. Principalele porturi fluviatile sunt: Duisburg (foto stanga), Koln, Mannheim, Ludwigshafen, Frankfurt am main, Berlin, Dresda, Riesa, Magdeburg.

Transportul maritim se desfasoara la Marea Nordului si Marea Baltica. Principalul port este Hamburg cu un trafic de 63 milioane tone, Wilhelmhaven, Bremen, Bremerhaven, Rostock, Emden, Lubeck, Warnemunde, Wismar, Strelsund.

Sunt si porturi situate la canalul Kiel. Pentru transportul aerian un flux insemnat de pasageri il inregistreaza aeroporturile din Berlin, Frankfurt am main, Munchen, Hamburg.

Turismul reprezinta o imporanta activitate social-culturala cu implicatii in economia Germaniei. Se recomanda vizitarea culoarelor Rhin, al Dunarii, Alpii si Prealpii Bavariei, precum si o serie de centre ca Hamburg (foto dreapta), Berlin, Frankfurt, Koln, Munchen.

Comertul exterior semnifica o latura importanta a dezvoltarii economiei tarii. Germania exporta produse finite ca mijloace de transport, masini-unelte, produse ale industriei chimice si importa materii prime ca cocs, petrol, bumbac, lana, dar si produse ale industriei lemnului, agroalimentare.

Franta-partea a III-a

Infrastructura de transport este foarte bine dezvoltată cu un număr mare de kilometri de cale ferată, autostrăzi și drumuri naționale și peste 400 de aeroporturi.
Rețeaua de cale ferată are peste 30.000 km cu ecartament standard de 1.435 mm din care peste 14.000 km sunt electrificați. Franța este renumită pentru sistemul de trenuri TGV (foto stanga) ce pot circula, pe linii dedicate, cu viteze comerciale de până la 320 km/h. Există conexiuni cu toți vecinii săi, (cu excepția Andorei care nu posedă sistem de cale ferată), inclusiv cu Regatul Unit prin intermediul Tunelului Canalului Mânecii. Numeroase orașe dispun de sisteme de trenuri suburbane (RER și Transilien în Paris) și metrou, unele dintre ele fiind de tip VAL automate. De asemenea în marile orașe tramvaiul a început să fie din ce în ce mai prezent, după ce, în anii 1960 majoritatea liniilor au fost deființate.

Rețeaua rutieră are peste 890.000 km drumuri publice, marea majoritate asfaltate, din care rețeaua de autostrăzi are peste 10.000 km, cele mai multe fiind cu taxă și unele sunt operate de companii private. De asemenea există o rețea bine dezvoltată de drumuri naționale, de peste 30.000 km, care leagă principalele orașe. Piața auto este dominată de producătorii interni cum ar fi Renault (foto dreapta) (27% din piața auto în 2003), Peugeot (20,1%) și Citroën (13.5%). De asemenea, cu 70% din mașinile nou vândute în 2004, utilizarea motoarelor de tip diesel devine alegerea preferată, înaintea benzinei sau a GPL-ului.

Din cele 478 aeroporturi franceze, 176 sunt aeroporturi cu piste pavate, cel mai mare fiind Aeroportul Internațional Charles de Gaulle în apropierea Parisului. Air France este compania națională, în curs de privatizare, parte a concernului Air France-KLM, care este cea de a treia companie mondială de transport aeronautic. Până în Secolul XIX transportul fluvial era foarte dezvoltat, existând în continuare peste 14.000 km de canale și cursuri de apă navigabile, din care peste 6.000 km sunt foarte dens navigate. Există numeroase porturi, Le Havre, Saint-Nazaire, Bordeaux și Marsilia fiind printre cele mai importante.

Tara avea o populație de 62.998.773 locuitori la data de 1 ianuarie 2006, din care 61.166.822 erau în Franța metropolitană, ceea ce corespunde la aproximativ 1% din populația mondială. Din 1801 s-a organizat, la intervale regulate câte un recensământ național general, din 2004 acesta devenind permanent.

Creșterea demografică este una dintre cele mai dinamice din Europa și este datorată unui nivel al natalității superior mediei europene și unui sold migrator pozitiv (aproximativ 100.000 persoane anual).

Limba franceză este singura limbă oficială din 1992, astfel că Franța este singura țară din Vestul Europei (cu excepția microstatelor) care are o singură limbă recunoscută oficial. Cu toate acestea, aici se vorbesc 77 limbi regionalecare nu au nici un statut oficial, dar în ultima vreme au început să fie predate în unele școli. Alte limbi străine, cum ar fi limba portugheză, limba italiană, limba arabă și altele, sunt vorbite de diferitele colectivități de imigranți.

Cultura franceză este bogată, diversificată și veche, și reflectă culturile sale regionale și influența numeroaselor valuri de imigrație de-a lungul timpului. Parisul, capitala sa, numit și Orașul Luminilor (foto stanga) (în franceză la Ville lumière), a fost de-a lungul timpului un important centru cultural, găzduind artiști de diverse origini, fiind actualmente orașul care adună cel mai mare număr de situri cu un caracter cultural din lume (muzee, palate, clădiri și altele). În plus, aceste situri sunt consacrate unei mari varietăți de teme.

Franța a dezvoltat o industrie cinematografică de calitate, una dintre puținele industrii cinematografice europene ce pot rezista mașinii hollywoodiene.

Cultura franceză este unul dintre principalele liante ale Organizației Internaționale a Francofoniei care reunește diversele țări care au afinități culturale și care au fost puternic influențate, de-a lungul timpului, de cultura franceză.

Cultura franceza este reprezentată de:

  • sculptură;
  • pictură;
  • arhitectură;
  • muzică;
  • literatură;
  • cinema;
  • bucătărie.

Din punct de vedere constituțional, provincia este un stat laic. Laicitatea franceză antrenează o separare reciprocă între Stat și Biserică, pe baza unui postulat prin care statul respectă toate religiile, dar nu recunoaște niciuna, ceea ce permite mai multor religii să coabiteze. Din principiu, statul francez interzice recensămintele cu caracter religios astfel încât datele din acest domeniu sunt oferite doar de instituții neoficiale.

În ciuda acestei scăderi a credincioșilor și în particular a catolicilor, religia catolică rămâne religia dominantă în Franța (foto dreapta-preoti greco-catolici) și își păstrează o influență importantă, în special în zonele predominant rurale ale țării. Chiar dacă statul este laic, catolicismul este prezent în mod particular, astfel că zilele de sărbătoare concid cu sărbători religioase catolice iar 90% din școlile private din Franța sunt școli catolice.

Flandra-Belgia

Flandra (foto stanga) este o regiune din nordul-vestul Europei, una dintre componentele statului federal Belgia. Actualmente termenul generic se referă la două entități federale belgiene: Regiunea Flandra și Comunitatea Flamandă, ambele conduse de un singur guvern și parlament instituții aflate la Bruxelles.

Limba oficială a tuturor instituțiilor flamande este limba neerlandeză. Franceza se bucură de un statut special în 12 comune cu facilități situate la frontiera cu regiunea Valonia și în jurul Regiunii Capitalei.

Orasul este format din două regiuni geografice principale: câmpia Yser-ului și coasta Mării Nordlui (foto dreapta) în vest și câmpia din nord-est. Prima este alcatuita dintr-un relief nisipos și soluri aliviale, cu altitudini foarte joase. Mare parte din acest teritoriu a fost canalizat și au fost amenajate poldere protejate de diguri. Câmpia centrală începe în bazinul fulviului Schelde și cu o altitudine situată între 5 și 30 m în extremitatea sudică, la frontiera cu Valonia, și estică, la frontiera cu Olanda, relieful este mai pronunțat, fiind sub forma unor văi largi, cu altitudini ce depășesc 150m. În exclava Voeren, situată între frontiera olandeză și provincia Liège se atinge altitudinea maximă a regiunii, 288 m.

Climatul este temperat maritim, cu precipitații importante de-a lungul anului. Temperatura medie lunară variează între 3 °C în ianuarie și 18 °C în iulie, iar precipitațiile medii lunare variează între 65 mm în ianuarie și 78 mm în iulie.

PIB-ul total al Regiunii Flamande era de 165.847 milioane de Euro în 2004, iar PIB-ul la paritatea puterii de cumpărare era cu 23% deasupra mediei UE.

Flandra a fost una dintre primele regiuni Europa Continentală care a trecut printr-o perioadă de revoluție industrială la începutul secolului XIX. Inițial dezvoltarea s-a bazat foarte mult pe industria textilă și alimentară. În anii 1840 a avut loc o criză a industriei textile iar regiunea a fost cuprinsă de foamete. După cel de al doilea război mondial Ghent (foto stanga Ghent-Gravensteen Castle) și Anvers s-au dezvoltat datorită industriei petrochimice și a activităților portuare. Ea a atras de asemenea numeroase investiții străine datorită forței de muncă bine instruite. Anii 1970 au reprezentat o perioadă de receseie datorită crizelor petroliere. Declinului industriei metalurgice și politicile economice mai liberale din Flandra au făcut ca centrul economic al Belgiei să se deplaseze dinspre regiunea minieră și metalurgică Valonia spre nord fiind actualmente concentrat în regiunea Bruxelles-Louvain-Anvers-Gent.

Actualmente economia este orientată în principal spre sectorul serviciilor, diversele industrii implantate în regiune fiind însă principalul atuu. Aceasta este puternic orientată pe exporturi de bunuri cu valoare adăugată importantă. Principalele produse de import sunt: petrol și produse petroliere și chimice, textile, îmbrăcăminte și accesorii, utilaje industriale și alimente. Principalele produse de export sunt produse alimentare, textile, materiale plastice, produse petroliere și automobile. Principalii parteneri economici sunt Germania, Olanda, Franța, Regatul Unit, Italia și Statele Unite.

Una dintre particularitățile economiei Flandrei este dezvoltarea în Anvers a comerțului și a industriei de prelucrare a diamantelor (foto dreapta). Orașul are patru burse de diamante. Centrul mondial din Anvers joacă un rol important în stabilirea standardelor și a eticilor profesionale precum și în promovarea intereselor orașului ca centru al industriei diamantelor și în instruirea personalului. După cel de al doilea război mondial, comerțul a fost dominat de comunitatea evreiască hasidică de aici. În ultimele două decenii din ce în ce mai mulți comercianți de origine indiană sau armeniană au crescut în importanță.

Infrastructura de transport este foarte bine dezvoltată, atât cea rutieră cât și cea feroviară și în special cea maritimă. Anvers (foto stanga) este al doilea port european după Rotterdam și este conectat la o rețea importantă de canale și văi navigabile.

Belgia fiind membră fondatoare a UE, economia Flandrei este bine integrată în economia europeană. Din 2002 Euro a înlocuit francul belgian. Din 1922 Belgia și Luxemburgul formează o zonă economică comună, iar din 1944 aceste țări fac parte din zona economică Benelux.

Populația regiunii era de 6.117.440la începutul anului 2007. Din locuitorii Regiunii capitalei, aproximativ 15% sunt considerați flamanzi. Anvers , Ghent, Bruges și Louvain (foto dreapta) sunt cele mai mari orașe din Flandra.

Aproximativ 75% din flamanzi sunt botezați în Biserica Romano-Catolică, dar mai puțin de 8% participă regulat la slujbe. Aproape jumătate din locuitori se declară agnostici sau atei, 47% se declară catolici iar islamul este a doua religie ca importanță cu doar 3,5% din populație.

Bruxelles- capitala Belgiei

 

Bruxelles (foto stanga)  este capitala Belgiei, sediul guvernului și parlamentului federal, precum și a mai multor entități federale: Regiunea Capitalei Bruxelles, Regiunea Flandra și comunitățile franceză și flamandă. De asemenea este una din cele trei capitale ale Uniunii Europene alaturi de Luxemburg și Strasbourg, sediul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (OTAN), a Uniunii Europei Occidentale și a organizației EUROCONTROL.

Originea numelui nu este clară. Una dintre posibilități este termenul vechi flamand Bruocsella, ce înseamnă mlaștină (bruoc) și casă (sella), adică „casa din mlaștină”.

Fondurile alocate de către guvernul federal și regional pentru rolul reprezentativ al capitalei sunt divizate între cele 19 comune, iar unele instituții sunt situate în celelalte 18 comune ale regiunii capitalei.

Capitala (foto dreapta) este una dintre cele trei regiuni federale ale Belgiei, împreună cu Valonia și Flandra. Din punct de vedere geografic și lingvistic este o enclavă bilingvă în regiunea flamandă. Regiunile reprezintă doar o componentă a sistemului federal belgian, cele trei comunități lingvistice reprezentând cea de a doua componentă astfel că locuitorii Bruxellului relaționează fie cu comunitatea franceză fie cu comunitatea flamandă în chestiuni legate de educație și cultură.

Regiunea a devenit un centru important a numeroase instituții internaționale, cele mai importante fiind cele ale Uniunii Europene. Regiunea conține de asemenea sediul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord și a altor 1000 organizații internaționale și 2000 corporații internaționale. Bruxelles este al treilea oraș ca număr de conferințe internaționale organizate, devenind astfel unul dintre cele mai mari centre de reuniuni din lume.  Prezența UE și a altor instituții internaționale face ca aici să se afle cei mai mulți ambasadori și jurnaliști din oricare capitală, devansând Washington D.C. Numeroase școli internaționale au fost înființate aici pentru a deservii această prezență.

Prima menționare a orașului este în jurul anului 700, când Sfântul Vindecean, episcop de Cambrai, s-a îmbolnăvit la Bruxelles, în timpul unei vizite. În secolul al X-lea, Bruxelles era o cetate pe malul Zenei. Brabantul era împărțit în patru grofate, iar cetatea era capitala unuia din cele patru. Zena (foto stanga) era navigabilă până la cetate.

Capitala s-a făcut încetul cu încetul oraș cosmopolit. În anii 1960-1970 s-au stabilit la Bruxelles multe familii imigrante în marea lor majoritate din fostele colonii belgiene precum și din Africa de Nord. În anii 1980-1990, consmopolitizarea a mers mai departe, datorită întregirilor de familii. Printre altele un mare val de imigrație a venit din Europa Centrală.

În 2000, Bruxelles a fost declarat capitală culturală europeană.

Obiective turistice:

  • Piața Mare din Bruxelles (foto dreapta),
  • Statuia Menneken Pis,
  • Atomium este un monument renumit al atomului de fer, mărit de 150 de miliarde de ori. A fost construit cu prilejul Expoziției Mondiale din 1958.
  • Teatrul Regal al Monedei. Aici s-a proclamat independența Belgiei în 1830.
  • Parcul Jubileului, cuprinzând halele, muzeele, parcul propriu-zis și arcul de triumf; construit cu prilejul sărbătorii de cincizeci de ani de la independența Belgiei.
  • Catedrala Sfântul Mihail și Sfânta Gudura (foto stanga).
  • Basilica de la Koekelberg, a 5-a din lume ca mărime.
  • Cartierul Marolles, cartier popular în Bruxelles, unde se află renumitul talcioc din Bruxelles. Acesta și-a făcut renumele datorită Palatului Justiției.
  • Cartierul le Sablon sau de Zavel, cartierul anticarilor.
  • Bruparck (prescurtare de la «Parcul Bruxelles»): aici a avut loc Expo-ul din 1958; astăzi sit de distracții: parcul Mini-Europa, Atomium, restaurante, cinematografe, complexul de produse bio, planetarium.
  • Parcul din Laeken: domeniu de 160 ha, cu Palatul din Laeken (reședința regală belgiană), Cripta regală , serele regale, turnul japonez și pavilionul chinezesc.
  • Statuia Europe ( Unity in Peace)

Economia este dominată de activitățile din domeniul serviciilor și a administrației publice. Rolul său de metropolă comercială fac din Bruxelles un mare centru de congrese. De multe ori aceste activități sunt legate de rolul de capitală a Belgiei și a Uniunii Europene:

  • instituții internaționale și europene inclusiv serviciile administrative care gravitează în jurul acestora;
  • ministere și instituții naționale, federale și regionale;
  • sedii sociale a majorității marilor companii belgiene;
  • sedii regionale și europene a multor societăți multinaționale;
  • numeroase societăți de consiliere, servicii juridice și grupuri de lobby belgiene și europene;
  • sectorul hotelier și de turism;
  • transport aerian, rutier, feroviar, fluvial;

Bruxelles-ul este bine deservit de o rețea feroviară densă. Este un important nod feroviar european, fiind deservit de numeroase trenuri internaționale:

  • Thalys asigură legături cu Paris, Amsterdam și Köln;
  • Eurostar (foto stanga jos) asigură legătura cu Londra;
  • ICE (foto centru jos) asigură legătura cu Frankfurt;
  • TGV (foto dreapta jos) asigură legătura cu marile orașe din sudul Franței;
  • trenuri Intercity asigură legătura cu Amsterdam, Zürich, Luxemburg și Strasbourg.

 

 

 

Capitala detine de asemenea două aeroporturi:

  • Aeroportul Internațional Bruxelles Zaventem (foto dreapta) situat în nordul orașului ce asigură legături cu majoritatea aeroporturilor importante europene și internaționale. Legătura cu orașul Bruxelles este asigurată de mai multe trenuri și autobuze pe oră.
  • Aeroportul Charleroi Bruxelles Sud (foto stanga) situat la 50 km în sudul orașului, specializat în companiile low-cost. Legătura cu orașul este asigurată de navete rutiere.

Bruxelles-ul este deservit de mai multe gări ale companiei naționale de transport SNCB/NMBS:

  • cele mai importante gări sunt situate pe joncțiunea Nord-Sud:
    • Bruxelles-Sud (Bruxelles-Midi sau Brussel-Zuid) – cea mai importantă gară belgiană, deservind majoritatea legăturilor internaționale;
    • Bruxelles-Central (Brussel-Centraal)
    • Bruxelles-Nord (Brussel-Noord)
  • joncțiunea Nord-Sud mai conțineși două gări mai mici deservite mai rar și doar în anumite perioade:
    • Bruxelles-Capela (Chapelle sau Kapellekerk)
    • Bruxelles-Congres
  • două gări în Cartierul European pentru legătura spre Namur și Luxemburg
    • Bruxelles-Schuman (Brussel-Schuman)
    • Bruxelles-Luxembourg (Brussel-Luxemburg)
  • pe lângă aceste gări, majoritatea comunelor din regiunea capitalei Bruxelles au cel puțin câte o gară.

Trenurile circulă cu o mare regularitate. În general, către orașele belgiene mai importante există trenuri din jumătate în jumătate de oră, iar la ore de vârf chiar din 20 în 20 de minute. Există un proiect de Rețea Expres Regională menită să răspundă problemelor de mobilitate actuale. Acest proiect presupune reabilitarea anumitor porțiuni de linie și crearea unor noi stații. Termenul de punere în funcțiune completă a RER-ului este anul 2016.

Bruxelles (foto dreapta) este foarte bine conectat la rețeaua belgiană de autostrăzi. Pentru deservirea regiunii există o rețea de trei axe periferice principale:

  • Ringul: autostrada care înconjură toată regiunea Bruxelles.
  • Centura mare: bulevarde ce unesc cele 19 comune.
  • Centura mică: Serie de tuneluri și șosele ce înconjoară complet centrul orașului, pe traseul vechilor fortificații medievale. Numeroase intersecții importante poartă încă numele porților de acces în oraș: Poarta Namur, Hal, Ninove, Anderlecht, Louvain, Schaerbeek.

Transportul urban este asigurat de o rețea densă de tramvaie de suprafață și subterane și de autobuze. Metroul este format din trei linii cu 69 de stații. Acesta deservește axa est vest și centrul orașului.

Sistemul de gestionare comun al biletelor permite utilizarea acelorași titluri de transport pe rețeaua orașului Bruxelles STIB/MIVB cât și pe legăturile feroviare în interiorul regiunii.

Din 2003 la Bruxelles funcționează un serviciu de partajare a automobilelor operat de către o companie germană Cambio împreună cu societatea de transport locală. Din 2006 la Bruxelles funcționează și un serviciu de împrumut de biciclete publice.

În Bruxelles există mai multe universități. Cele mai importante sunt Université Libre de Bruxelles (foto stanga), o universitate de limbă franceză cu aproximativ 20.000 de studenți repartizați în trei campusuri în oraș și două în afara acestuia,și Vrije Universiteit Brussel, o universitate de limbă neerlandeză cu aproximativ 10.000 studenți. Ambele uiversități sunt urmașele unei universități fondade în 1834, Universitatea Liberă din Bruxelles, care a fost divizată în 1970 odată cu atribuirea puterilor legislative asupra educației superioare către comunitățile franceze și flamande.

Alte instituții de studii superioare sunt Facultés Universitaires Saint Louis cu 2.000 studenți,Academia Militară regală, și două școli de artă fondate în 1982: Koninklijk Conservatorium de limbă neerlandeză și Conservatoire Royal de limbă franceză.

Datorită prezenței importante a instituțiilor europene în perioada postbelică, există numeroase școli internaționale și europene ce funcționează în paralel cu școlile din sistemele de învățământ belgiene francofon și flamand.

Marea Britanie

Revoluţia industrială începută în Anglia s-a bazat pe industria cărbunelui, siderurgie, industria textilă, ramuri industriale tradiţionale care astăzi au dat prioritate unor ramuri de vârf cum sunt electronica, aeronautica, optica, informatica.

Industria energetică şi-a schimbat treptat structura balanţei, locul cărbunelui fiind luat de petrol. Principalele bazine carbonifere sunt: Yorkshire-Nottingham-Derby în estul Munţilor Pennini; bazinul Angliei de Nord-Est; bazinul South Walles; bazinul Scotish Lowlands (foto dreapta jos); bazinul Lancashire şi Midlands.

Petrolul se află în cantităţi importante. Rezervele aflate în structurile platformei continentale ale Mării Nordului, se ridică la peste 2 miliarde tone, producţia anuală fiind de 94 milioane tone. Principalele puncte de extracţie sunt Brent, Piper, Beryl, de unde, prin conducte se trimite către centrele de rafinare aflate fie pe litoral  în estuare, fie în interiorul uscatului către mari centre de consum.

Gazele naturale se găsesc în aceeaşi platformă a Mării Nordului rezervele depăşind după estimări 700 miliarde m3. Principalele centre de exploatare sunt: Frigg, Leman, Indefatigable. Totuşi, Marea Britanie importă gaze naturale lichefiate.

Energia electrică produsă în 1988 a fost 302 miliarde kwh. Puterea instalată este de 66.512 MW din care 7.144 MW în centrale nucleare.

Termocentralele importante se găsesc în regiunea Londrei, Midlands, Yorkshire (foto stanga), iar hidrocentralele în Scoţia şi nordul Ţării Galilor. Centralele nucleare se găsesc lângă Londra, Bristol, în Cumberland, lângă Glasgow.

Industria metalurgiei neferoase se bazează în cea mai mare măsură pe materia primă importată. Totuşi, Marea Britanie are şi ceva resurse de cupru, concentrate de plumb, zinc, cositor, sulf, argint, săruri potasice, sare.

Concentratele de plumb ca şi zincul le importă din Canada, Zambia, Chile, iar prelucrarea se face în centrele: Manchester, Liverpool, Bristol (foto dreapta), Glasgow, Londra. Industria aluminiului este prezentă în Newport, Fort William, Burntisland. Materia primă se importă din Australia şi Guyana.

Industria construcţiilor de maşini este o ramură industrială reprezentativă dar şi tradiţională, în special pentru construcţia navelor, a materialului rulant, utilajul textil. Se remarcă trei direcţii: automobile, aeronautică şi producţia de nave.

Marea Britanie alături de SUA, Japonia, Germania, este o mare producătoare de automobile, cu arii de construcţii: aria metropolitană londoneză cu centrele Dagenham, Oxford, Luton, aria Merseyside şi Scoţia.

Este deasemenea, o mare producătoare de avioane dintre centre remarcându-se: Londra, Coventry, Manchester (foto stanga sus), Preston, Bristol.

Construcţia navelor a cunoscut permanent o multiplicare a preocupărilor oferind pieţii mondiale tipuri de nave cu destinaţii dintre cele mai diverse. Centre foarte importante în construcţia navelor sunt: Glasgow, Cardiff, Portsmouth, Plymouth, Liverpool (foto dreapta), Middlesbrough, Barrow, Hull.

Industria chimică cu multe subramuri tradiţionale dar şi moderne (petrochimia) produce: mase plastice, cauciuc sintetic, produse sodice, acizi, produse farmaceutice, îngrăşăminte azotoase, fosfatice, potasice.

Industria textilă a deţinut foarte multă vreme supremaţia în industrie în general. Astăzi, această ramură, este concentrată în trei mari areale specializate în prelucrarea bumbacului, lânei, inului. Prelucrarea bumbacului se face mai ales în vestul Angliei: Manchester, Liverpool-Birkenhead, a lânei în partea centrală (Yorkshire) în oraşele Leeds, Bradford, Huddersfield, Glasgow, Stockton, Leicester (foto stanga), Notingham, Oxford iar, cea a inului în jumătatea estică (Aberdeen, Dundee, Edinburgh), cu numeroase centre şi în Irlanda de Nord (nord-est) dintre care multe în jurul oraşului Belfast.

Industria alimentară şi-a dezvoltat o diversitate de subramuri din care nu lipsesc : morăritul şi panificaţia, industria cărnii, a conservelor de carne, peşte, industria zahărului.

La nivelul industriei Marii Britanii există următoarele tipuri de concentrări industriale diferenţiate structural şi funcţional.

1. Concentrări de tip metropolitan. În acest tip sunt incluse centrele: Londra, Birmingham (foto dreapta), Manchester.

2. Concentrări de tip multipolar în care sunt încadrate centre de aceeaşi categorie funcţională dar cu specific industrial diferit:  industria textilă Leeds, Bradfort (foto stanga), Huddersfield, industria chimică (vopsele, coloranţi), industria construcţiilor de maşini textile etc.

3. Concentrări monopolare definite de un centru reprezentativ asociat cu centre ale căror activităţi sunt  complementare (Sheffield pentru industria siderurgică).

Între Londra şi Liverpool s-a format o macroaxă industrial-urbană unind toate aceste activităţi şi funcţii proprii diverselor centre.

În agricultura Marii Britanii predomină creşterea animalelor (70% din valoarea producţiei globale). Din suprafaţa totală a ţării 46,6% îl ocupă păşunile şi fâneţele, peste 28% terenurile arabile şi cele pomicole şi peste 8% pădurea. Pot fi separate: clasa I de terenuri arabile situată pe latura estică între oraşele (York şi Londra), deci cele mai productive şi clasa cea mai bună de păşuni şi fâneţe în partea centrală şi vestică a ţării. Agricultura cuprinde 6,9% din populaţia activă. Principala regiune agricolă se află în partea de sud-est unde se cultivă grâu, orz, sfeclă de zahăr, in.

Suprafeţele cu păşuni şi fâneţe, inclusiv plante furajere, au permis dezvoltarea sectorului creşterii animalelor (bovinelor, ovinelor, porcinelor). Creşterea oilor s-a dezvoltat mai ales în Wales şi Anglia central-nordică. Se practică intens pescuitul, fapt care a permis individualizarea unor mari centre (porturi) pescăreşti ca: Aberdeen, Milford Haven, Hull, Grimsby.

Condiţii favorabile, mai ales de relief, au permis instalarea şi amplificarea unei reţele de comunicaţii dintre cele mai dese din Europa. Traficul de mărfuri şi pasageri se efectuează pe şosele, care deţin peste 60% din transportul general, pe căi ferate cu 22%, transportul prin cabotaj 16% şi cel prin canalele de navigaţie.

Căile ferate au o lungime de peste 17.000 km din care circa 3.800 km electrificate. Lungimea căilor rutiere depăşeşte 330.000 km din care peste 2.400 km magistrale. Densitatea cea mai mare atât a căilor ferate cît şi a celor rutiere este cunoscută în regiunile Londra, Midlands (foto dreapta), Lancashire; centre de mare convergenţă sunt Londra, Birmingham, Manchester, Newcastle, Glasgow.

Transportul maritim se ridică la peste 40 milioane twd. cât reprezintă tonajul flotei maritime comerciale.

Alte porturi importante ale Marii Britanii sunt: Milford Haven (foto stanga) (peste 41 milioane tone), Southampton (peste 25 milioane tone), Liverpool-Manchester. Atât portul Londra cât şi Liverpool-Manchester se remarcă printr-un trafic cu o structură complexă.

Transportul aerian este asigurat de un impresionant număr de avioane de diferite tipuri şi capacităţi. Principalele aeroporturi sunt: Heathrow şi Gatwick din regiunea Londra, Rigway (foto dreapta jos) din Manchester, Abboptsinch din Glasgow.

 Circa 12 milioane de turişti sunt atraşi de arhipelagul britanic spre centre urbane de renume, spre vestigii istorico-arhitecturale şi arheologice, spre rezervaţii naturale. Anglia şi-a dezvoltat un modern sector al serviciilor.

Comerţul exterior se desfăşoară într-un flux important, Marea Britanie importând produse chimice (13%), materii prime, produse alimentare, produse textile, echipament pentru telecomunicaţii, hârtie. Exportă: petrol (8%), autovehicule (5,4%), echipament electric, aparate şi instrumente.

Comerţul exterior este orientat spre S.U.A., Germania, Franţa, Olanda, Japonia.

 

Islanda

Islanda (steag foto stanga) este o ţară din Europa de Nord, care cuprinde insula Islanda şi insuliţele sale periferice pe partea nordică a Oceanului Atlantic între restul Europei şi Groenlanda. Este cea mai mică ţară nordică după populaţie şi penultima după suprafaţă. Are aproximativ 313.000 de locuitori şi 103.000 km² de suprafaţă. Capitala şi cel mai mare oraş al acesteia este Reykjavík.

Islanda a fost colonizată în secolole IX şi Secolul X de scandinavi, celţi, irlandezi şi scoţieni.

Íslendingabók (Libellus Islandorum sau Cartea Islandezilor), scrisă în 1122-1133 pretinde că norvegianul Ingólfur Arnarsona fost primul localnic (colonist, ocupant) al Islandei, în Reykjavík, în anul 870. Familiile au fost însoţite de servitori şi sclavi, o parte din ei fiind Celţi sau Picţi din Scoţia şi Irlanda (cunoscuţi de către nordici şi drept Oamenii din Vest – Norse). Conform anumitor scrieri literare, Călugării Irlandezi ar fi trăit în Islanda înainte de aşezarea locuitorilor nordici, dar nu s-a descoperit nici o dovadă arheologică. Erik cel Roşu, sau Eirikur Þorvaldson, a fost exilat pentru crimă în 980, şi a început explorarea dincolo de partea de vest a insulei. El a format prima aşezare în Groenlanda, în jurul acestei perioade, numind zona, conform legendei, pentru a atrage noi colonizatori. Fiul lui Erik, Leifr Eiriksson, pune piciorul în America în cele din urmă, în jurul anului 1000. Cu toate că se spune că a fost deviat de la ruta stabilită, mult mai probabil este că era în căutarea teritoriului indicat (descoperit) de Bjarni Herjólfsson cu câţiva ani mai devreme. Se consideră că el a întemeiat o colonie la L’Anse aux Meadows în Newfoundland, care a supravieţuit doar timp de un an. Alte două tentative de colonizare întreprinse de către fratele său s-au finalizat cu eşec.

Islandezii sunt foarte mândri de parlamentul lor, care este, de altfel, primul din lume. Acest parlament, pe care l-au numit Althing, a fost înfiinţat în anul 930.

Islanda a rămas independentă timp de 300 de ani, după care a intrat succesiv sub suzeranitatea Norvegiei, apoi a Danemarcei. Ea a redevenit independentă în 1944, după ce Regatul Islandei, în uniune personală cu Danemarca, a devenit republică.

Teritoriul ţării reprezintă un podiş de bazalt (foto dreapta) (alt. 640-760 m), din care se ridică circa 100 de conuri vulcanice, dintre care multe sunt active, aproximativ 130: Hekla, Laki, Vatnajökull 2000 m, gheţarul cu cel mai mare volum de gheaţă din Europa, 900 m pătură groasă, Hofsjökull cu 1765 m, Mýrdalsjökull 1450 m. ai intalnim aici gheizere şi izvoare fierbinţi, gheţari masivi. Câmpiile ocupă zonele restrânse de litoral. Râuri: Blanda, Jökulsá, Skjálfandafljót, Þjórsá, Hvítá. Lacuri glaciare (foto stanga): Þingvellir, Thoris. Clima maritimă blândă. Vegetatie de tundră, plantaţii de conifere. Fauna: diverse specii de păsări, peşti, balene.

Politica Islandei este una executată de un sistem parlamentar al unei republici practicând o democraţie reprezentativă cu partide multiple, având puterea divizată (ca în majoritatea republicilor moderne) în trei entităţi, puterea executivă, puterea legislativă şi puterea juridică.

Puterea executivă este exercitată de un prim-ministru, care este liderul guvernului într-un sistem politic multi-partid. Puterea legislativă este exercitată primordial de către parlamentul Islandei, Althing, respectiv în parte de către guvern. În timp ce puterea legislativă este parţial împărţită în republica insulară, puterea juridică este total independentă de executiv şi legislativ.

Principalele ramuri industriale sunt: pescuitul (foto dreapta) locul 1 pe glob la cantitatea de peşte pescuită/loc. şi prelucrarea peştelui, industria metalurgică, pentru neferoase, industria energetică bazată pe resurse naturale: hidrocentrale, centrale geotermice. Produce: nave, ciment, conserve, ulei de balenă, confecţii, echipamente electrice, îngrăşăminte şi produse alimentare.

Aproape 20% din forţa de muncă este ocupată în domeniul pescuitului sau al procesării peştelui. Pescadoarele folosesc plase foarte mari pentru a pescui peştele de pe fundul oceanului. Bărcile cu motor, mai mici, folosesc deseori undiţe lungi pentru pescuit. Unele au firul lung de până la 16 km, având circa 20.000 de cârlige. Principalele specii de peşte pescuite sunt codul şi heringul.  Mici fabrici de procesare se găsesc de-a lungul coastei, iar în Reykjavik şi Siglufjörður există refrigeratoare mari. Majoritatea peştelui este uscat, sărat sau îngheţat pentru a fi exportat. O parte din peştele proaspăt este pus la gheaţă şi trimis în Marea Britanie şi Germania.

Alte industrii produc: ciment, confecţii, echipamente electrice, îngraşăminte şi produse alimentare. Aproape o treime din lucrătorii industriali sunt femei. Guvernul islandez îşi dezvoltă industria cu ajutorul celorlalte ţări. În 1968, o companie americană a construit o fabrică de diatomită (un mineral folosit în filtrele industriale). O fabrică de aluminiu construită de suedezi a intrat în producţie la începutul anilor 1970.

Islanda are afaceri prospere şi în domeniul editorial. Detine patru ziare: cel mai mare, Morgunbladid (foto stanga), a fost fondat în 1913.

Ramuri principale sunt creşterea animalelor pentru carne şi lapte, legumicultura în sere si vânatul.

Aproximativ 15% din populaţie sunt fermieri. Islanda are cam 5.300 de ferme împraştiate în regiunile de câmpie. Majoritatea cresc oi (pentru lână, carne şi piei) şi vite (pentru produse din lapte). Cresc de asemenea mici cai islandezi. Principala recoltă este fânul, pe care fermierii îl folosesc pentru a hrăni animalele. Ei pot strânge două sau trei recolte de fân, datorită ploilor abundente şi zilelor lungi din timpul verii. Acestia mai cultivă şi rădăcinoase, ca guliile şi cartofii. Din 1930, fermierii şi-au construit sere lângă izvoarele termale. Apele termale încalzesc serele, şi astfel ei pot cultiva roşii şi alte legume, flori, viţă de vie şi chiar banane.

Exportă peşte şi produse din peşte, carne, produse lactate, piei, lână, aluminiu.

Importă maşini, echipamente şi utilaje industriale, combustibili, produse alimentare. Comerţ exterior cu: Marea Britanie, Franţa, Germania, SUA, Danemarca, Olanda, Japonia ş.a.

Islanda are foarte puţine resurse naturale, şi doar 1% din suprafaţa sa poate fi cultivată. Dar apele teritoariale sunt bogate în peşte. Islanda depinde foarte mult de vânzările de peşte şi de produse din peşte pentru a importa aparatură electrocasnică, fructe şi legume, echipamente industriale şi materii prime. Partenerii săi comerciali sunt: Danemarca, Germania, Marea Britanie, Norvegia, Suedia şi Statele Unite ale Americii. Insula a devenit membră EFTA (European Free Trade Association) în 1970.

În Islanda nu există căi ferate. Se circulă mai mult cu autobuze (foto dreapta), automobile şi avioane. Există aici 12.500 km de căi rutiere şi, în medie, o maşină la două persoane. Exceptând străzile principale din oraşe, drumurile sunt acoperite cu pietriş. Circulaţia auto se efectuează pe partea dreaptă a drumului. Starea generală a drumurilor şi infrastructurii este foarte bună. Limitele de viteză admise: 50 km/h în interiorul localităţilor şi 90 km/h, în afara localităţilor. Icelandair, compania aeriană naţională, asigură zboruri regulate europene şi transatlantice. Există două aeroporturi internaţionale, la Reykjavik şi Keflavik.

Principalele porturi islandeze sunt: Akranes (foto stanga), Akureyri, Hafnarfjörður, Keflavik, Reykjavik şi Siglufjörður.

Majoritatea gospodăriilor din Islanda dispun de un telefon, un televizor şi, cel puţin, un radio. Comunicaţiile cu restul lumii se realizează prin cablu telegrafic şi prin radiotelefonie.

Turismul este o parte importantă a economiei islandeze, generând circa o treime din PIB. Cei mai mulţi turişti provin din Marea Britanie şi Germania, dar şi din ţările scandinave şi S.U.A. Turiştii sunt atraşi de atracţiile naturale ale Islandei (gheţari, gheizere, ape geotermale), dar şi de activităţile care sunt puse la dispoziţia turiştilor : petreceri tematice, excursii asistate pe gheţari sau în zonele sălbatice din interiorul ţării, precum şi de diferitele festivaluri, cum ar fi „zilele nopţilor albe” (în luna iulie), când soarele nu apune deloc, sau zilele nopţilor arctice, când soarele nu răsare deloc (în luna februarie). Printr-un sistem foarte bine pus la punct, Islanda atrage anual un număr de turişti de două ori mai mare decât propria populaţie.

  • Rata populaţiei urbane: 92%
  • Durata medie de viaţă: 81 ani
  • Natalitatea: 15,3‰ (anul 2000)

Deşi Islanda este o ţară micǎ, a produs câţiva artişti de renume internaţional, cei mai cunoscuţi fiind Björk şi Sigur Rós.

Pe lista patrimoniului mondial UNESCO este înscris  Parcul naţional „Thingvellir” (foto dreapta) din anul 2004.

Pe insula trăiesc 3.000 de români, iar majoritatea lucrează în sectorul contrucţiilor şi în industria hotelieră. România nu are reprezentanţă diplomatică în acestă ţară, motiv pentru care românii din Islanda îşi pot exercita dreptul de vot în Copenhaga, capitala Danemarcei.