Castel Saumur

Castelul Saumur (foto dreapta) situat pe Valea Loarei, în departamentul Maine-et-Loire, orașul cu același nume Saumur, se găsește la confluența Loarei cu afluentul său Thouet, la granițele estice ale regiunii Anjou și în apropierea graniței vestice cu Touraine. De asemenea este situat și pe niște rute istorice foarte cunoscute: Ruta Istorică din Valea Regilor, a Federației Naționale de Rute Istorice, pe Ruta Regelui René, pe Ruta Plantageneților și în Parcul Natural Regional Loire-Anjou-Touraine.

Astăzi castelul aparține statului francez, fiind înscris pe lista Monumentelor Istorice din anul 1964.

În 1227 Ludovic al IX-lea, va mări fortul devenit între timp francez, apoi începând cu 1367, Ludovic I, duce de Anjou, fiul cel mic al lui Filip al VI-lea de Valois, va înlocui vechile turnuri rotunde cu cele octogonale (aceste două etape sunt vizibile și astăzi, baza turnurile octogonale fiind rotunde). Regele Rene I de Anjou, scriitor, om cultivat și constructor de de fortărețe (Tarascon) va îmbunătăți confortul ansamblului și va construi: turela pătrată de pe turnul nord-estic, va remodela capela, va redistribui apartamentele regale, va decora marea sală de către elevii lui Jan Van Eyck.

În secolul al XVI-lea, inginerul militar de origine italiană, Bartolomeo va consolida apărarea castelului, la ordinul guvernatorului orașului Saumur, Philippe Duplessis-Mornay. Va construi în jurul castelului medieval defensive joase, bastioane și curtine, urmând un plan în forma de stea. Mareșalul, Urbain de Maillé-Brézé, guvernator al orașului Saumur din 1626 până în 1650, va restabili capela și va realiza bastioanele din unghiurile nord-estic și sud-estic.

Mai puțin glorios, castelul a devenit închisoare în timpul regelui Ludovic al XIV-lea și Napoleon I al Franței, iar apoi cazemată.

Aspectul exterior sobru și impunător, zidurile crenelate, turnurile poligonale, contraforturile masive și, nu în ultimul rând, poziția sa dominatoare ne spun multe despre menirea mai puțin reconfortantă a castelului. Impresiile lăsate de aspectul extern, sunt răsturnate odată cu accesul în spațiile interioare. O scară monumentală ne conduce spre încăperile regale, acum transformate în Muzeul Artelor Decorative. Muzeul cuprinde Dormitoarele Regelui și ale Reginei, Capela, Coridorul Regelei Rene I, Camera Podoabelor și Camera de zi a Reginei.

Comorile din colecția Muzeului de Arte au o imensa valoare culturală și istorică, sunt uimitor de variate și nemaipomenit de frumoase. Mari tapițerii de Arras și Tournai, de Gobelins, Aubusson și Bruxellesilustrează scene romantice sau cavalerești, imagini de vânătoare și de evenimente istorice, momente biblice și peisaje idilice. Pânze rare din secolul al XVII-lea, aparținând școlii lui Rubens, lui Clouet sau picturi pe lemn din școala olandeză sunt remarcabil completate de magnifice obiecte din ceramica de Nevers și Rouen. Delicate piese de porțelan francez (Limoges, Sèvres, Orléans, Paris,Chantilly,Vincennes, Saint-Cloud), cu puternice influențe orientale, stau alături de bijuterii din aur măiestrit confecționate la Paris și Saumur.

Basoreliefuri, statuete din lemn, piatră sau alabastru, furnituri Ludovic al XV-lea cu desene rococo și Ludovic al XVI-lea se constituie într-o amețitoare sarabandă de minuni artistice.

Două aripi ale castelului din Saumur sunt destinate Muzeului Calului. Aici, ofițerii ducilor de Anjou și-au amenajat un adevărat cartier general, transformat în zilele noastre într-un interesant muzeu de arme de cavalerie, harnașamente, obiecte destinate îngrijirii și apărării cailor.

Castelul a fost imortalizat în manuscrisul Très Riches Heures du duc de Berry (foto stanga), corespunzând lunii septembrie, când se culeg strugurii, la poalele castelului. Pictura apartine fraților Limbourg: Paul, Hermann și Jean.

Au folosit o varietate de culori minerale sau culori care proveneau din plante sau elemente chimice. De aceea, lucrarea este renumită și astăzi pentru culorile unice pe care le oferă, cum sunt vert de flambe (verdele obținut din amestecarea de flori pisate amestecate cu o serie de elemente chimice) sau azur d’outreme. Se presupune că au folosit pensule foarte fine și lentile. Detaliile fine pe care desenele le oferă este caracteristica generală a operei fraților Limbourg. Există evident și intervenții ulterioare asupra lucrării, realizate de către Jean Colombe, artist francez din secolul al XVI-lea. Cea mai importantă este cea surprinsă asupra lunii Noiembrie.

Castelul Chambord

Castelul Chambord (foto stanga), situat la Chambord (Loir-et-Cher, Franța), este unul dintre cele mai cunoscute castele din lume datorită unei foarte distincte arhitecturi renascentiste franceze care îmbină stilul tradițional francez cu structuri renascentiste.

Castelul a fost construit în inima celui mai mare parc forestier închis din Europa (5441 ha). A fost ridicat din ordinul regelui Francisc I între 1519-1547, dupa planurile lui Leonardo da Vinci.

Pentru construirea castelului, monarhul dorea chiar sa devieze cursul Loarei, insa in fata greutatilor insurmontabile a fost nevoit sa cedeze.

Regele a vrut sa realizeze o opera care sa aminteasca peste secole, de maretia sa si a regatului, un monument a carei semnificatie sa ramana inscrisa pentru mult timp in in memoria oamenilor.

Planul castelului este inspirat dintr – o constructie feudala cu un donjon central si 4 turnuri.

La fiecare din cele trei etaje ale donjonului, cele patru unghiuri erau ocupate de apartamente de forma patrata. Fiecare apartament era completat cu un altul plasat in unghiul vecin. Se elibera astfel un spatiu in forma de cruce.

Francois I si-a amenajat apartamentele in turnul din nord. Camera sa (foto dreapta) continea tapet si un pat de catifea brodate cu aur. Cabinetul sau avea o bolta deasupra careia se pot vedea initialele regelui si imagini reprezentand salamandre, emblema sa. Candelabre impunatoare luminau incaperile bogat decorate.

Incrustatiile de ardezie erau asemanatoare celor din catedrala din Pavia sau de la Capela Coleonni din Bergamo. In aripa vestica intalnim coloane in stil ionic si corintic si numeroase cariatide.

Legatura intre aripile castelului este asigurata de un sistem de galerii exterioare, foarte lungi care se intind de-a lungul fatadei.

Planul cladirii mai prevedea si doua turnuri in partea de sud dar, ele nu au mai fost niciodata construite.

Chambord, una din minunile Renasterii nu a fost niciodata locuit in mod continuu. El a fost doar o resedinta momentana pentru numerosii regi ai Frantei si suita lor. In plus, castelul se mai remarca prin ceva, si anume ca  in 1650 aici a avut loc premierea lui Moliere „Burghezul gentilom”.

Castelul Amboise

Castelul Amboise „Château d’Amboise” (foto stanga) este situat in orașul Amboise, la confluența râurilor Loara si Masse. Platoul înalt care domină centrul Văii Loarei era un însemnat loc strategic încă din perioada galo-romană. Astăzi castelul este proprietatea orașului și este clasat Monument Istoric din anul 1845.

Povestea castelului începe în secolul al XI-lea, când Foulques Nerra, conte de Anjou, a reconstruit fortăreața în stâncă ce fusese ridicată în imediata vecinătate a Loarei, ca punct strategic. Începând din secolul al XI-lea, trei fortărețe ridicate pe fluviu, lânga insula Saint Jean (foto dreapta), au fost în stăpânirea puternicilor conți de Amboise, până la confiscarea lor de către Ludovic al VII-lea. Vecinătatea insulei a facilitat construirea unui pod cu mare importanța economică și militară. În secolul al XV-lea, Ludovic al XI-lea a făcut din Amboise reședința soției sale Charlotte de Savoie, care l-a născut aici pe viitorul Carol al VIII-lea în anul 1470. Acesta a copilărit în acest loc împreună cu sora sa, Anne de Beaujeu. La 13 ani a urcat pe tron și în 1492 a decis construirea unui nou și măreț castel.

Carol al VIII-lea a murit în 1498, la vârsta de 28 de ani, fără a se bucura pe deplin de rezultatele eforturilor sale. L-a urmat vărul său Ludovic al XII-lea, dar apogeul istoric al castelului va fi atins sub Francisc I (foto stanga), vărul și totodata ginerele lui Ludovic al XII-lea. În 1515 acesta l-a invitat aici pe Leonardo da Vinci (foto dreapta). Artistul avea pe atunci 64 de ani. El și-a trăit ultimii ani și a și fost ingropat aici.

La începutul secolului al XVII-lea, castelul a devenit proprietatea lui Gaston d’Orleans, fratele regelui Ludovic al XIII lea. Ulterior, castelul a cărei măreție a început să pălească și-a schimbat foarte des proprietarii în funcție de capriciile Coroanei.Din păcate mulți dintre noii proprietari nu au dispus de mijloacele materiale necesare pentru a-l întreține, el devenind treptat o ruină. Ca urmare, în 1848, statul a readus castelul în proprietatea sa și l-a transformat în închisoare, aici fiind închis până în 1852, Abd El Kader.

În 1873, castelul a fost din nou restituit familiei d’Orleans (Gaston D’Orleans – foto stanga) care l-a transformat în azil de bătrâni. Apoi, la începutul secolului al XX-lea, Ruprich-Robert și urmașii săi au restaurat Amboise, redându-i a doua tinerețe. În zilele noastre castelul are aceeași măreție ca în perioada sa de glorie din secolele XV-XVI cu toate că el nu mai reprezintă decât o cincime din ceea ce era o dată. Acum, fosta fortăreață este proprietate de stat, căruia i-a fost oferit de contele de Paris, fiind gazda unor spectacole în stil renascentist, organizate periodic de oficialitățile locale.

În curtea sa, cândva înconjurată de construcții și în care aveau loc mari serbări(în timpul lor era acoperită cu o pânză și decorată cu sute de tapițerii), se ajunge pe o rampă înclinată, destinată călăreților și caretelor. Castelul s-a mărit puțin câte puțin din vest spre est, începând cu donjonul în formă de trapez, situat în extremitatea unui pinten stâncos. O cortina nord-sud precedată de un șanț a oprit altedăți această zonă fortificată.

  • Din donjon – în secolul al XV-lea sinonim cu castelul – a rămas astăzi o frumoasă capelă gotică. La început aceasta a fost inclusă în locuința regală construită de Ludovic al XI-lea, apoi locuită de Carol al VIII-lea și Anne de Bretagne.Peste linia fortificată a donjonului, în curtea inferioară se ridica altădată, colegiul Saint-Florentin care a fost biserică până în secolul al XV-lea. Din toate aceste construcții, cele mai multe au dispărut, demolate piatră cu piatră între anii 1805-1806 sub conducerea lui Roger Ducos: locuințele regale ale donjonului, încaperea Sept-Venus, colegiul Saint-Florentin, clădirea construită pentru a adăposti camera regelui Henric al II-lea.
  • În apartamentele regale, mobilierul este gotic; pe perete o tapiserie de Oudenaarde. În Salle des États a locuit exilatul algerian.
  • Turnul Cavalerilor Tour des Chevaliers„, numit și „Tour de Minimes” (foto dreapta) (ordin monahal), cu diametrul de 21 m, are o impresionantă scară elicoidală, care permite urcarea călare până la terasa care oferă o larga perspectivă peste fluviu și Tours. De aici se poate vedea „balconul conjuraților” și ușa scundă de piatră care i-a fost fatală lui Carol al VIII-lea: monarhul s-a lovit cu capul de pragul de sus și a decedat la câteva ore după aceea. Pe scară s-a mai întamplat un accident.Venind în viteză Carol Quintul, în lungul ei au fost înșirați ostași cu torțe aprinse pentru a-i lumina calea, iar o tapiserie a luat foc și împăratul era să fie asfixiat.
  • Turnul Hurtault, din flancul sudic, are 24m diametru și pereți groși de 4.3m .
  • Capela La Chapelle Saint Hubert” (foto stanga) este o mică bijuterie arhitectonică în care se intră după ce se revine în curtea castelului. Arhitectura modernă care împodobește fațada capelei a fost proiectată în secolul al XIX-lea. Distrugerea locuinței regale explică degradarea rapidă a buiandrugului care se găsește deasupra ușii: piatra sa deschisă la culoare n-a fost aleasă pentru a fi expusă tuturor intemperiilor. Decorația interioară, în stil gotic flamboaiant, este bogată; vitraliile distruse de bombe în 1940 au fost înlocuite cu unele executate de Max Ingrand, care ilustrează viața Sf. Ludovic.
  • Deasupra castelului se întinde un parc bine îngrijitJardin de Naples (foto dreapta) , proiectat în spiritul grădinilor italiene. Acesta este situat în locul grădinii realizată de Dom Pacello da Mercogliano la sfârșitul secolului al XV-lea.

Micul conac de la Clos Lucé

La 500 m de castel, urcând prin rue Victor Hugo, alăturată acestuia, se ajunge la reședința Clos Luce (foto stanga), în care Leonardo da Vinci a trăit în ultimii săi trei ani și a murit în 1519. El a fost nu numai un mare pictor, ci și un mare arhitect și inventator, care a considerat ca „experimentul este părintele certitudinii”.

Gioconda „La Gioconda” sau Mona Lisa  (foto dreapta) este o pictură celebră a lui Leonardo da Vinci, realizată în anii 1503-1506, reprezentând o femeie cu expresie gânditoare și un surâs abia schițat. Este considerată cea mai renumită operă din istoria picturii. Puține alte tablouri au fost atât de mult reproduse sau discutate. În prezent tabloul este expus la Muzeul Luvru din Paris, fiind atracția principală pentru orice vizitator.

În elegantul conac, astăzi muzeu, sunt expuse machetele invențiilor sale, 40 la numar, executate de IBM, pe baza schițelor originale, cu materiale din epoca, special pentru muzeu, între care: aeroplanul (foto stanga), parașuta, tancul. Printre alte încaperi se vizitează și camera în care a murit artistul în 1519. Clădirea, din cărămidă aparentă este înconjurată de o gradină. Este fascinant să ne imaginăm serile în care tânărul Francisc I mergea, printr-o galerie subterană, la Clos Lucé, pentru a se sfătui cu ilustrul său maestru, primul inginer al epocii moderne.

 

Palatul Versailles

Palatul Versailles (foto stanga) este un castel regal construit la Versailles, în Franța. A fost reședința regilor Franței Ludovic al XIV-lea, Ludovic al XV-lea și Ludovic al XVI-lea. Acesta se înscrie printre cele mai remarcabile monumente din Franța, nu numai prin frumusețe, ci și prin prisma evenimentelor al căror teatru a fost. Devine reședință regală permanentă începând cu anul 1682, când regele Ludovic al XIV-lea a mutat curtea de la Paris, până în 1789, când familia regală a fost forțată să se întoarcă în capitală, cu excepția câtorva ani din timpul Regenței. Castelul Versailles reprezintă un simbol al monarhiei absolute adoptat de către Ludovic al XIV-lea.

În acest castel, în Galeria Oglinzilor, a fost semnat Tratatul de la Versailles. În 1837 palatul a devenit primul muzeu de istorie al Franței.

Sala oglinzilor (foto dreapta) are 73 m lungime, 10,5 latime, 13 înaltime si este acoperita cu o bolta bogat decorata cu picturi. Ferestrelor de pe o latura le corespund oglinzi pe peretele opus. Din aceasta sala ce va deveni celebra prin semnarea unor acte oficiale de mare importanta pentru Franta si restul lumii (28 iunie 1919, Tratatul de la Versailles care a consfiintit sfârsitul Primului Razboi Mondial) se ajungea la cabinetul si dormitorul regelui.

Cei care asteptau sa fie primiti de suveran faceau anticamera în sala denumita „ochiul de bou”, nume provenit de la fereastra încaperii, de forma ovala, ce dadea spre o mica curte. Pe caminul din aceasta camera se afla – se mai afla si astazi – bustul regelui, opera a sculptorului Coysevox.

In vremea lui Ludovic al XIV-lea, Palatul Versailles (Gradinile palatului-foto stanga) era cel mai mare si impunator palat regal din Europa. In aceasta epoca Palatul era deservit de 35.000 slujitori. Localitatea Versailles a fost sistematizata, odata cu ridicarea palatului, prin taierea de noi strazi, largi si simetrice, centrul fiind traversat de un larg bulevard (Avenue de Paris). Regele Soare atragea pe noii veniti care primeau terenuri foarte ieftin, daca respectau doua reguli: o taxa anuala (echivalent astazi cu circa 1 Euro/hectar) si construirea unei case in conformitate cu planul de sistematizare dar care sa nu depaseasca cota de nivel de la inaltimea Curtii de Marmura din fata palatului, pentru a nu stanjeni „perspectiva regala”. In jurul Curtii de Marmura se aflau apartamentele regale. Latura nordica gazduia apartamentele private ale regelui, care au suferit mai multe remodelari, sub supravegherea lui Charles Le Brun. Camerele din componenta apartamentelor au primit nume ale zeitatilor din mitologia greaca si romana. Iar pe latura sudica, apartamentele reginei. Fiecare incapere a fost bogat decorata de catre Charles Le Brun cu reliefuri de marmura colorata, piatra si lemn, picturi murale si mobiler cu intarsii din aur si argint. Spre exterior, pe latura nordica, erau situate saloanele oficiale, in care se desfasura viata de la Curtea regala. Fiecare salon purta numele unei zeitati din Olimp. In Salonul lui Apollo se afla sala tronului lui Ludovic al XIV-lea.

Fatada dinspre curte a fost modificata de Hardouin – Mansart, dar poarta înca amprentele arhitecturii de la începutul secolului al XVII-lea: combinatia de caramida cu piatra cioplita si acoperisurile ascutite.

Curtea (foto dreapta), în care se organizau reprezentatii teatrale face impresia unui interior datorita statuilor asezate în ea. Cu totul diferita este impresia produsa de fatada dinspre parc, careia Hardouin – Mansart i-a dat o forma noua, extinzând-o mult pe orizontala. Doar partea centrala, decrosata , întrerupe putin linia dreapta a fatadei. Nivelul ei inferior era executat din piatra, în bosaj , etajul întâi era divizat prin pilastri si porticuri scoase ritmic în relief, iar ultimul etaj, cu ferestrele lui mici, forma un atic , care era însa mai usor decât acela al cladirilor în stil baroc. Acoperisul foarte plat (în terase pe alocuri) îi mira pe privitori, care erau obisnuiti cu acoperisurile înclinate franceze.