Berlin- capitala Germaniei

Berlin (foto stanga) reprezinta capitala tarii si cel mai important oras din Germania, care a cunoscut importante schimbari de-a lungul timpului. In anul 1920, prin fuziunea unor comune s-a format marele Berlin.

Populatia numara peste 3,5 mil.loc. si are o densitate de 584 loc./kmp. Detine un nulceu central la Stadkreise, cu o densitate de peste 3.800 lo./kmp. si 8 districte cu 135 loc./kmp. si anume Bernau, Oranienburg, Nauen, Postdam, Zossen, konigs, Wusterhausen, Furdtenwalde, Strausberg.

Capitala formeaza unul dintre cele 16 landuri federale, având guvern de land propriu, numit „Senat”, prim-ministru (de land), constituție proprie și alte prerogative ale unui stat (land). Pozitia sa pe harta seamana cu o insula, deoarece este inconjurata complet de Landul Brandenburg. Este traversat de râurile Spree și Havel.

Primarul Berlinului este în același timp și prim-ministrul guvernului de land, care se mai numește si primar guvernator. La ora actuală primarul guvernator al Berlinului este Klaus Wowereit (foto dreapta), din partea Partidului Social Democrat al Germaniei (SPD).

Berlinul a fost capitala Germaniei între 1871 și 1945, și a redevenit capitala acestei țări în 1990, odată cu reunificarea Germaniei și a aderării fostei Republici Democrate Germane la Republica Federală Germania.

Între 1945 și 1990, drept consecință a celui de-al Doilea Război Mondial și a creării celor două sfere de influență în Europa, orașul Berlin a fost impartit în Berlinul de Vest și Berlinul de Est. Berlinul de Vest, în germană Westberlin, a fost denumit similar în majoritatea limbilor, în timp ce Berlinul de Est a fost cel mai adesea numit doar Berlin.

Reunificarea de facto a Berlinului s-a realizat prin presiunea oamenilor din ambele părți ale orașului, atât a celora din est cât și a celora din vest, în octombrie 1989, prin acțiunile de demolare a mult-urâtului zid al Berlinului. Reunificarea Germaniei s-a desăvârșit apoi și din punct de vedere legal, politic, administrativ, monetar și teritorial în diferite etape în decursul anului 1990, culminând cu 1 octombrie 1990, ziua semnării actului de reunificare a Germaniei numit Tratatul doi plus patru de către Cei Șase Semnatari, precum și cu 3 octombrie 1990, noua zi națională a Germaniei Reunite.

Zidul Berlinului (foto stanga- imagine de la revolutia din 9 noiembrie 1989), un simbol al Războiului Rece, a fost construit, inițial, pe 13 august 1961 și a fost demolat în săptămânile de după 9 noiembrie 1989. Parte a Cortinei de Fier a Zidul Berlinului, a fost cea mai cunoscută.

Concepută de administrația liderului comunist al Germaniei Răsăritene, Walter Ulbricht, și aprobată de liderul sovietic Nikita Hrușciov, zidul a constituit o barieră de separare între Berlinul Occidental și Republica Democrată Germană timp de aproape 28 de ani. A fost construit în perioada postbelică, perioadă în care Germania a fost divizată, în scopul de a opri consecințele scurgerii de forță de muncă și pierderilor economice asociate cu migrația zilnică a unui mare număr de profesioniști și lucrători calificați între Est și Vest. Existența timp de aproape trei decenii a Zidului a provocat scăderea semnificativă a emigrației de la 2,5 milioane, în perioada 1949 – 1962, la numai 5.000 – între 1962 și 1989.

Crearea Zidului Berlinului a fost un dezastru propagandistic pentru Germania Răsăriteană și pentru blocul comunist ca un tot. Acesta a reprezentat un simbol al tiraniei comuniste, insistent afișat în lumea occidentală, în special după împușcarea, intens mediatizată de mass media occidentale, a câtorva evadați. Liberalizarea politică de la sfârșitul deceniului al IX-lea, asociată cu declinul Uniunii Sovietice, a dus la relaxarea restricțiilor la trecerea frontierei est-germane, care au dus, în cele din urmă, la demonstrații de masă și căderea guvernului comunist. În momentul când a fost dat publicității, la 9 noiembrie 1989, un decret al oficialităților est-germane care permitea trecerea liberă a frontierei, mase uriașe de est-berlinezi s-au apropiat de zid și, în cele din urmă, au traversat prin toate punctele de trecere, unindu-se, într-o atmosferă sărbătorească, cu mulțimea din Berlinul Occidental. După câteva săptămâni, Zidul a fost, în cele din urmă, distrus în totalitate, căderea acestei bariere fiind primul pas către reunificarea Germaniei, care a fost încheiată, în mod oficial, pe 3 octombrie 1990.

A mai rămas foarte puțin din fostul Zid al Berlinului, care a fost distrus aproape peste tot, cu excepția a trei locații: o secțiune de 80 m lângă Potsdamer Platz (foto dreapta), o secțiune mai lungă de-a lungul râului Spree, lângă Oberbaumbrücke, poreclită și Galeria din cartierul de est și o a treia bucată la nord de Bernauer Straße, transformată în monument. Chiar și bucățile lăsate în picioare nu mai seamănă cu vechiul Zid. Ele sunt foarte deteriorate de încă mulții amatori de suveniruri, iar pe partea răsăriteană sunt numeroase graffiti, ceea ce, în mod evident, nu ar fi fost cu putință atâta vreme cât exista paza înarmată a grănicerilor est-germani. Până în momentul reunificării, existau graffiti numai pe partea apuseană a Zidului. Bucăți din Zid, cu sau fără certificat de autenticitate, sunt vândute amatorilor de suveniruri prin diferite sisteme on line sau prin poștă. Au fost amatori din SUA și China care au dorit bucăți ale Zidului.

Cincisprezece ani după prăbușirea Zidului, un muzeu privat a reconstruit 200 m din fosta barieră, în apropiere de Checkpoint Charlie, deși pe o altă locație decât cea originală. Același muzeu a ridicat un monument, format din peste 1.000 de cruci, în memoria tuturor celor care au murit încercând să fugă din RDG. Memorialul a fost ridicat în octombrie 2004 și a fost demolat în iulie 2005.

Unele palate și parcuri din Berlin au fost înscrise în anul 1990 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO, iar Museumsinsel sau „Insula Muzeelor”, abia în anul 1999.

Din punct de vedere economic si industrial, cele mai productive ramuri industriale sunt electrotehnica, electronica, optica, informatica, robotica si petrochimia.

Regizorul german Walther Ruttmann a lansat în 1927 filmul Berlin, simfonia unui mare oraș” (in video de jos sunt cateva secvente din film), situată ca gen între documentar și film experimental. Pelicula este structurată în cinci acte, dezvăluind o mare varietate de aspecte ale vieții cotidiene berlineze.

Reykjavik-capitala Islandei

Reykjavík (foto stanga) este capitala Islandei, cel mai mare oraş din această ţară şi capitala cea mai nordică din lume, fiind aflată foarte aproape de cercul polar. Se află în sud-vestul ţării, în golful Faxaflói – o regiune cu multe peninsule, insule şi strâmtori.

Se crede că prima aşezare permanentă a unor populaţii scandinave în această zonă datează din anul 870 după Hristos. Legenda îi atribuie lui Ingólfur Arnarson alegerea acestui loc. Etimologia Reykjavík-ului se datorează multelor izvoare termale din jurul acestei regiuni, Reykjavík traducându-se prin „golful aburilor”.

Clima este una subpolară oceanică, iar oraşul se află la extremitatea nordică a zonei de climă temperată. Poziţia oraşului pe coastă îl expune.  Vânturile sunt foarte puternice iarna. Verile sunt răcoroase, temperatura fluctuând între 10–15 °C, depăşind uneori 20 °C. Reykjavík are parte de 213 zile cu precipitaţii măsurabile pe an. Perioadele de secetă sunt rare şi apar rareori în timpul verii. Primăvara tinde să fie cel mai însorit anotimp, în mod deosebit luna mai. Anual, în Reykjavík sunt aproximativ 1.300 de ore de vreme însorită, comparabil cu alte locuri din europa de nord şi nord-est. Cea mai ridicată temperatură înregistrată vreodată în Reykjavík a fost de 26,2 °C, la 30 iulie 2008, iar cea mai scăzută temperatură a fost de -24,5 °C la 21 ianuarie 1918. Temperatura nu a scăzut sub -20 C° de la 30 ianuarie 1971.

Primarul este numit de consiliul local; de regulă, unul dintre consilieri este ales primar, dar aceasta nu este o regulă.

Funcţia de primar a fost introdusă în 1907, iar în 1908 s-au cerut candidaturi pentru acest post. Doi candidaţi au depus cereri, Páll Einarsson, şef al poliţiei şi primar al oraşului Hafnarfjörður, şi Knud Zimsem, consilier local în Reykjavík. Páll a fost numit la 7 mai şi a fost primar timp de şase ani. La acea vreme, primarul primea un salariu de 4500IKR pe an şi 1500IKR pentru cheltuieli.

Rata deţinerii de autovehicule în Islanda este una dintre cele mai mari din lume, cu aproximativ 522 de vehicule la mia de locuitori, deşi Reykjavík nu este afectat prea grav de problemele de trafic. Oraşul este brăzdat de şosele largi cu multe benzi ce leagă diversele cartiere şi suburbii şi locurile de parcare sunt abundente. Transportul public constă dintr-un sistem de autobuze (numite Strætó bs). Centura oraşului îl ocoleşte pe la margini şi îl leagă de restul Islandei.

Aeroportul Reykjavík (foto dreapta), al doilea aeroport din ţară după Aeroportul Internaţional Keflavík), se află în oraş, imediat la sud de centru. El este folosit mai ales pentru zboruri locale şi zboruri către Groenlanda şi Insulele Feroe. A fost construit de forţele de ocupaţie britanice în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când se afla la margia unui Reykjavík mult mai mic.

Orasul detine două porturi maritime, cel vechi de lângă centrul oraşului fiind folosit mai ales pentru nave de pescuit şi de croazieră. Sundahöfn (foto stanga), un port mai nou, se află în estul oraşului şi este cel mai mare port de mărfuri din ţară.

Nu există sistem public de căi ferate în Islanda, din cauza terenului, doar locomotivele utilizate la construirea docurilor fiind expuse în oraş.

„Casa de Cultură” (foto dreapta) s-a deschis în 1909 şi are mai multe expoziţii importante. Iniţial fiind Muzeul Naţional şi de Istorie Naturală, în 2000 el a fost remodelat pentru a promova cultura islandeză. Multe dintre comorile naţionale ale Islandei sunt expuse aici, printre care Edda Poetică şi Sagas, în manuscris original. Sunt şi expoziţii temporare pe diverse subiecte.