Zurich

Zurich_2412372bOrasul Zurich (foto stanga) are o suprafață de 91.88 km patrati, din care 4.1 km ² este compus din lacul cu acelasi om. Localitatea veche se întinde pe ambele maluri ale râului Limmat. Malurile Limmat ocupa cea mai mare parte a zonei.

Din punct de vedere climatic, in aceasta regiune predomina un climat umed continental sau oceanic, cu patru anotimpuri diferite. Precipitatiile sunt frecvente, datorita vanturilor care bad dinspre vest.

Cele mai populate zone sunt cele din jurul Limmat. Exista zone vaste de padure ca Adlisberg, Zürichberg, Käferberg, Hönggerberg și Uetliberg. Parcuri mari sunt de asemenea situate de-a lungul lacului. Terenurile agricole sunt situate în apropiere de Affoltern și Seebach. Din suprafața totală a municipiului Zürich (în 1996, fără lac), 45,4% sunt asezari, industrie și comerț, 15,5% sunt transporturi, 26,5% sunt păduri, 11%: este agricultura și 1,2% este apă.

Zurich reprezinta cel mai mare oras din Elvetia, din punct de vedere demografic, numarand astfel 1.758.961 de locuitori.

Din punct de vedere economic, regiunea este un centru financiar global foarte importat, Greater Zürich Area fiind centrul economic din Elveția și casa unui număr mare de companii internationale. Industria de servicii cuprinde aproape patru cincimi din muncitori. Alte industrii importante sunt industria usoara, de mașini și industria textilă și turism.

Cele mai multe bănci elvețiene au sediul în Zürich și există numeroase bănci străine în zona Greater Zürich.

Bursa de Valori, a fost înființată în 1877 și este în prezent al patrulea cel mai important din lume.

Mai este deasemenea si un mare centru comercial, deoarece gasiti aici cele mai importante 50 de companii din tara cu sediul social in Zurich, printre care: UBS, Credit Suisse, Swiss Re și Zurich Financial Services.

Zürich este sediul federației internaționale de fotbal, FIFA (foto centru jos).

Zurich are foarte multe obiective turistice frumoase, care merita vizitate. Zunfthaus zur Meisen este o casa superba in stil baroc aflata pe partea nordica a Münsterhof-ului, ce detine o colectie de ceramica din secolul XVIII a Muzeului National Elvetian.

Cel mai nordic varf din lantul muntos Albis se numeste Uetliberg si are 871 m inaltime.

Regensberg semnifica cel mai bine pastrat oras medieval din tara si il gasiti pe coasta estica a dealurilor Lägern. a fost fondat in jurul anului 1245 de baronii de Regensberg. Turnul rotund, de 21 m inaltime al castelului din secolele XVI – XVII si un sant de evacuare a apei de 57 metrii adancime in partea superioara dateaza din vremea constructiei sale. Biserica, construita in secolul XIII, a fost reconstruita in 1506. Printre batranele case ale burghezilor restaurate cu grija se gaseste casa „Rote Rose”, pe jumatate construita din lemn in 1540, cu notabilul Muzeu Rose al pictorului Lotte Günthard.

Muzeul Rietberg se gaseste intr-o cladire neoclasica construita dupa modelul Villa Albani din Roma. Acesta a fost ridicat in anul 1857 si se spune ca este o copie identica a romanei Villei Albani.

Exponatele din afara culturii non-europene includ sculptura indiana, imagini cu temple si sculpturi de bronz din Tibet, decoratiuni gravate chinezesti, obiecte budiste, ceramica si jad, precum si sculpturi, masti si statuete din bronz ale triburilor africane si artizanate din Pacific, Orientul Apropiat si America de Nord.

Muzeul National de Istorie Elvetian (foto dreapta) se afla intr-o cladire asemanatoare cu un castel si cuprinde artifacte ce dateaza din Epoca de Piata pana inmuzeu prezent.

Principalele atractii ale muzeului sunt Globul celestial al lui Jost Bürg (1594), devenit un simbol european, racle religioase din secolele XII si XVI si roti antice, considerate printre cele mai vechi din lume. Alt punct de interese major este Armurierul, unde se gasesc arme si armuri elvetiene folosite in lupta intre anii 800 si 1800.

Galeria de Arta se situaza in Heimplatz si contine o importanta colectie de imagini si sculpturi din antichitate pana in prezent. In dreapta intrarii poate fi vazuta o portiune destul de mare dintr-o sculptura din bronz,  „Poarta Infernului” de Auguste Rodin (1880 – 1917).

De asemenea, mai sunt de vazut si picturile impresionistilor francezi, precum Manet, Monet si Cézanne, artistilor avangardisti internationali ai secolului XX precum Klee, Mondrian, Picasso, Chirico, Matisse, Chagall, si multe exponate intr-o colectie dadaista.
Departamentul de sculptura moderna detine obiecte inca din vremea lui Rodin, cu opere de Moore, Picasso, Barloch, Maillot, Rodin, Segal, Caler si Tinguely. Colectia grafica are aproximativ 80.000 de desene si imprimari de J. H. Füssli, S. Gessner, F. Hodler, F. Hegi, L. Corinth, A. Dürer, Raffael si Rembrandt, P. Klee, F. Glarner, C. Amiet, M. Klinger si miscarea concreta din Zurich.

Bahnhofstrasse este o strada lunga de 1200 metri care se extinde de la statia principala catre lac. Sectiune de mijloc a strazii a fost construita in 1857 dupa umplerea unui vechi sant, Fröschengraben; partea inferioara, catre lac, a fost construita incepand din 1877, iar partea superioara catre statie in 1885.

cioco 3Asezata langa vechea piata istorica Münsterhof, Biserica Fraumünster dateaza din 853. Cea mai frumosa parte a cladirii reprezinta turnul inalt si albastru.  Printre caracteristici arhitectonice marcante ale bisericii se numara corul in stil Romanesque si imensa si elaborata orga, insa principala atractie o reprezinta cinci vitralii minunate realizate de Marc Chagall in 1970.

Konditorei Sprüngli (foto stanga) este cea mai importanta marca de ciocolata din Elvetia, ce a fost impartita aproximativ acum un secol  in fabricile de ciocolata Lindt si Sprüngli. Firma mai detine si sapte magazine.

Germania- agricultura, transport, turism, comert.

Din punct de vedere agricol, mai mult de jumatate din nevoile alimentare ale populatiei provin din resurse proprii. O atentie deosebita se acorda atat, conservarii si protectiei pamantului, cat si cresterii animalelor.

Din cereale se cultiva graul, secara si ovazul, cele mai intinse suprafete fiind in Germania de Nord si in subregiuni ale Germaniei Centrale. Dintre plantele tehnice predomina sfecla de zahar, tutunul, hameiul.

Pomicultura si cultura vitei de vie se practica in culoarul Rhinului si a afluentilor acestuia Neckar, Main, Mossel. Orasul Mainz (foto dreapta) este specializat in desfacerea vinurilor.

Se cresc bovine in special in Bavaria, Neckerland, porci in Saxonia si landul Schleswing-Holstein, Magdeburg. Ovine intalnim in regiunea Suabo-francona.

Pentru transportul feroviar Germania are circa 45.000 km de cale ferata din care aproape 12.000 km electrificati. Exista cateva noduri feroviare Koln, Hannover, Munchen, Leipzig si cateva magistrale ca Rostock-Berlin-Hanover, Hamburg-Frankfurt-Basel.

Transportul rutier asigura peste 250.000 km de sosele si autostrazi, cea mai importanta fiind autostrada „Hansalinie”, care leaga orasele-porturi Hamburg si Bremen de Ruhr.

Navigatia fluviatila se realizeaza, fie pe mari artere hidrografice, fie pe canale. Raurile navigabile sunt Elba, Saale, Oder, Rhin, Ems, Weser, Dunare, Main, Neckar, Moselle, iar principalele canale: Elba-Havel, Ludwigskanal. Principalele porturi fluviatile sunt: Duisburg (foto stanga), Koln, Mannheim, Ludwigshafen, Frankfurt am main, Berlin, Dresda, Riesa, Magdeburg.

Transportul maritim se desfasoara la Marea Nordului si Marea Baltica. Principalul port este Hamburg cu un trafic de 63 milioane tone, Wilhelmhaven, Bremen, Bremerhaven, Rostock, Emden, Lubeck, Warnemunde, Wismar, Strelsund.

Sunt si porturi situate la canalul Kiel. Pentru transportul aerian un flux insemnat de pasageri il inregistreaza aeroporturile din Berlin, Frankfurt am main, Munchen, Hamburg.

Turismul reprezinta o imporanta activitate social-culturala cu implicatii in economia Germaniei. Se recomanda vizitarea culoarelor Rhin, al Dunarii, Alpii si Prealpii Bavariei, precum si o serie de centre ca Hamburg (foto dreapta), Berlin, Frankfurt, Koln, Munchen.

Comertul exterior semnifica o latura importanta a dezvoltarii economiei tarii. Germania exporta produse finite ca mijloace de transport, masini-unelte, produse ale industriei chimice si importa materii prime ca cocs, petrol, bumbac, lana, dar si produse ale industriei lemnului, agroalimentare.

Insulele Canare

Insulele Canare (foto stanga) se prezinta ca un arhipelag atlantic, format din sapte insule mari si altele mai mici de origine vulcanica, cu munti de peste 3700 metri. Aceste insule cuprind doua provincii: Santa Cruz de Tenerife, de care apartin Tenerife, La Gomera, El Hierro si La Palma, si Las Palmas de Grand Canaria Provincia de care apartin Lanzarote, Fuerteventura, Gran Canaria. Ele se caracterizeaza prin peisaje fermecatoare si fenomene carstice precum pesteri si mari subterane.

Cea mai mare si mai inalta insula din Arhipelag este Tenerife (foto dreapta), cunoscuta ca insula Eternei Primaveri. Are 2034 km si 3718 m, cu o populatie de 655,656.

Produsul predominant în Tenerife e peştele proaspăt. Preferaţi sunt vieja (peştele-papagal), merluza (merlucius), abade, mero, cabrilla şi cherne (toate specii de biban de mare). Peştele e preparat într-un mod simplu, de exemplu la grătar sau prăjit, şi servit cu un sos de ulei, oţet şi ardei, nu foarte iute, sau cu mojo, alături de legume. Peştele sărat este de asemenea apreciat. Dintre legume, cele mai tipice, tradiţionale, sunt papas arrugadas; aceşti savuroşi cartofi fierţi în coajă, cu multă sare, până când apa s-a evaporat complet, trebuie serviţi cu mojo.

Mojo (foto stanga) reprezinta un sos picant ce se gaseste in diferite variante, mai mult sau mai puţin iuti, în funcţie de mâncarea pe care o însoţeşte. Cele două tipuri principale sunt mojo verde, în reţeta căruia intră pătrunjel şi coriandru, care îi dau o aromă răcoroasă, pătrunzătoare, şi mojo rojo, sosul roşu, mai iute, făcut din ardei iuţi. Brânza de capră la grătar este şi ea servită con mojo.

Localnicilor le plac tocăniţele săţioase, preparate din mai multe tipuri de carne (inclusiv de porc şi iepure), năut şi legume, iar adesea îngroşate cu gofio.

Gofio (foto stanga) este ingredientul nelipsit din preparatele bucătăriei populaţiei guanche, ce se foloseşte în continuare foarte mult. Este o făină integrală prăjită, de obicei din mazăre, dar poate şi din orz, grâu sau chiar năut. Este preparată ca un fel de mămăligă, ca o pastă amestecată cu legume, sub formă de pâine, prăjituri şi budinci.

Bananele famblate sunt ceva foarte obişnuit în staţiuni si sunt preparate in mai multe moduri.

Cea mai mică insulă este Roque del Oeste, care de fapt este numai o stâncă lingă insula Graciosa. Cea mai mică insulă locuită este Isla de los Lobos pe care trăieşte numai o singură familie.

Din punct de vedere administrativ, Insulele Canare apartin Spaniei, iar geografic Africii. Insula Fuerteventura este cea care se află cel mai aproape de Africa, la circa 100 km, in timp ce Tenerife se gaseste la aprox. 300 km.

Desi toate sunt de origine vulcanica sunt foarte diferite una fata de cealalta, de exemplu pe insula Tenerife domină munţii înalţi, iar pe insula Lanzarote domină munţii mai puţin stâncoşi şi mai puţin înalţi.

Pico del Teide cu 3718 m reprezinta cel mai inalt punct din Arhipelag si din Spania.Vârful muntelui este acoperit de zăpadă timp de mai multe săptămâni în timpul „iernii” în timp ce pe plajele de pe partea sudică turiştii se bucură de temperaturi de 25 – 28 grade C .

Insula Lanzarote (foto stanga) este cea mai secetoasa, Gran Canaria cea mai urbanizata, La Palma cea mai verde, El Hiero cea mai izolata, iar cea mai bogata în frumuseţi naturale este La Gomera.

Temperatura apei Oceanului Atlantic, nu este chiar caldă, dar intotdeauna este intre 20-23 grade C.

Populaţia totală a insulelor este în jur de 1.5 milioane, din care o treime trăieşte pe insula Gran Canaria. Băştinaşii de pe insule sunt prietenoşi în general, dar în locurile unde s-a dezvoltat turismul ei au devenit mai atenti si mai suspiciosi cu strainii.

Veniturile principale provin din turism, agricultură şi comerţ. Se cultivă in cantităţi însemnate: banane, roşii, tutun. Este foarte cunoscuta şi cultura de vinuri din Tenerife . Vinurile sunt băute în Europa de secole, mai ales acel vin dulce, bogat, îmbătător, făcut din struguri malvasia, folosiţi altădată la străvechiul vin tămâios de Madeira. În zilele noastre, în Tenerife se produc vinuri de toate felurile: seci sau dulci, roşii sau albe. Principala zonă de cultivare a viţei de vie se găseşte în jurul El Sauzal, la nord de Puerto de la Cruz. De asemenea, La Gomera produce vin de masă. Gustaţi neapărat vinul dulce, de desert, din Vallehermoso.

Locuitorii insulelor adoră sărbătorile locale care ţin de obicei minimum trei zile. Majoritatea festivităţilor sunt legate de religie şi in acest timp de la mic la mare se îmbracă in costumele locale tradiţionale şi se servesc mâncăruri tradiţionale.

Cea mai vestită sărbătoare este Carnavalul (foto dreapta), la care participa atat localnici cat şi turişti veniţi special pentru această ocazie, care ţine din februarie până în martie chiar o lună de zile, cu fel de fel de programe artistice, iar noaptea sunt organizate petreceri pe strada in costume de carnaval. Petrecerile de noapte încep oricum după ora 00.00 şi sunt mai aglomerate la sfârşituri de săptămână.

Harta Insulelor Canare

Turism-Comert-Diferente regionale in Franta

Turism

Ca şi multe alte ţări europene Franţa dispune de un mare potenţial turistic dar şi o infrastructură corespunzătoare. Cei peste 60 mil. turişti, angajaţi în practicarea diferitelor forme de turism se îndreaptă către numeroase zone sau obiective turistice dintre care : Regiunea pariziană, castelele de pe valea Loarei (foto stanga sus), litoralul O. Atlantic, litoralul Mării Mediterane cu Coasta de Azur, Alpii, Munţii Pirinei, Alsacia.

Comert

Comerţul exterior reprezintă o activitate foarte dinamică, Franţa realizând schimburi comerciale cu un număr foarte mare de ţări. În 1996, volumul comerţului exterior a reprezentat 563 md. dolari, din care peste 280 md. dolari la export.
Sunt exportate: semifabricate (23%), bunuri de consum, mijloace de transport, produse agricole etc. Se importă semifabricate (25%), bunuri de consum, mijloace de transport etc. Comerţul exterior este orientat mai ales către ţările Pieţei Comune, Germania 17%, Italia 9%, marea Britanie 9%, Belgia, Luxemburg, Spania, SUA, Japonia.

Diferente regionale

Gradul de asociere funcţională în limite determinate pe seama resurselor, a extracţiei şi prelucrării lor, a legăturilor şi schimburilor interregionale au individualizat în spaţiul francez următoarele regiuni reprezentative:

1. Regiunea pariziană este dominată de prezenţa oraşului Paris, o aglomerare urbană cu peste 9,3 mil. locuitori, situată în partea centrală a Bazinului Parisului, pe fluviul Seine. Parisul (foto dreapta) cuprinde aglomeraţia restrânsă sau oraşul propriu zis şi aglomeraţia extinsă care include şi aglomeraţia precedentă plus a doua coroană de banlieue. Urbanizarea are caracter discontinuu. Cinci centre mari Cergy-Pontoise, Marne-La-Valee, Saint-Quentin, Evry, Melun-Senart, preiau o serie de activităţi ce aparţineau însăşi capitalei stabilizând populaţia. La circa 100-200 km se întâlneşte de asemenea o altă centură de oraşe: Orleans, Tours, Amiens, Rouen, Reims cu care Parisul menţine legături funcţionale. Cea mai dinamică zonă este Sena inferioară (Bass Seine) cu activităţi industriale multiple (petrochimie, siderurgie, industria automobilelor şi avioanelor, industria textilă, chimică). Activităţile portuare având în vedere prezenţa celor două porturi Le Havre şi Rouen (380.000 loc) au un loc deosebit în structura economiei.

2. Regiunea nordică – puternică regiune industrială (industria extractivă, constructoare de maşini, chimică, alimentară) cu industrie textilă şi carboniferă tradiţională. Prezenţa conurbaţiei tripolare Lille-Roubaix-Tourcoing se alătură activităţilor portuar-industriale din perimetrul oraşelor Dunkerque (foto stanga), Calais, Boulogne. Între porturile Dunkerque, port de nivel european şi Calais în care funcţia industrială este precumpănitoare există câteva zone urbane şi industriale printre care Malo-les Bains-Gravelines-Calais, apoi zone rezidenţiale şi zone cu alte activităţi. Această regiune cu o desfăşurare lineară este străbătută de autostrăzi, căi ferate rapide, canale. Prin urmare o mare densitate a căilor de comunicaţie care permit o legătura foarte eficientă între centrul Franţei şi regiunile vecine.

3. Regiunea estică, nord-estică – este vorba de Lorena şi Alsacia regiuni ce se constituie într-o puternică arie industrială,cu o pondere susţinută a industriei extractive (cărbuni, fier, săruri) şi a celei prelucrătoare (siderurgia, chimică şi petrochimică a industriei construcţiilor mecanice). În lungul celor două axe industriale Moselle şi Meurthe, adevărate bulevarde industriale, se găsesc puternice centre urban-industriale, cum sunt Nancy, Metz, Thionville pe Moselle şi Saint-Die, Raon l’Etope, Luneville pe Meurthe. De altfel Nancy, Metz şi Thionville formează o concentrare urbană tripolară, lineară, cu mare rază de influenţă iar oraşul Nancy  are şi funcţie de metropolă de echilibru.

Alsacia (foto dreapta) este dominată de prezenţa oraşului Strasbourg, oraş cu peste 380.000 locuitori. Cuprinde zona industrială de-a lungul canalului care însoţeşte Rhinul, zona de antrepozite, rezervoare de petrol, depozite de cărbune, zona şantierului naval. La sud şi nord de Strasbourg, pe Rhin, se găsesc multe centrale hidroelectrice. Oraşul Strasbourg (foto stanga), metropolă regională, este încadrat între canalul Rhône-Rhin în sud şi Marne-Rhin în nord. El s-a dezvoltat teritorial mai ales către est.

Este străbătut de importante căi rutiere şi feroviare. Celălalt oraş, Mulhouse , centru al construcţiilor mecanice, industriei textile şi chimice, asigură cu produse industriale economia regiunii.

4. Regiunea Rhône-Alpi –  cu importante resurse higroenergetice în Alpi, carbonifere, forestiere, şi pastorale în Masivul Central Francez (St. Etienne) şi o intensă activitate industrială (construcţii de maşini-Lyon- St. Etienne); electrometalurgie, industria lemnului dar mai ales textilă- gruparea Lyoneză-şi chimică regiunea constituie un alt pol economic al ţării. Există şi o agricultură foarte diversificată în culoarul Rhône şi pe văile cu care confluează şi o activitate  turistică. Oraşul Lyon (foto dreapta),  importantă metropolă de echilibru are o populaţie de peste 1 milion locuitori. Împreună cu Grenoble, capitală regională, centru industrial, turistic şi universitar şi cu St. Etienne de asemenea capitală regională şi centrul conurbaţiei cu acelaşi nume, alcătuiesc un areal economic puternic.

5. Regiunea Sudică – cuprinde două secţiuni şi anume : mediteraneană şi sud-vestică.

Cea mediteraneană  foarte dezvoltată cu o agricultură  pomicultură, viticultură  cu activităţi portuare şi industriale precum şi  turistice-balneare. Câteva oraşe au o foarte mare influenţă în spaţiul economic de aici şi anume: Marseille (foto stanga) cu o populaţie de peste   1 milion locuitori cu o activitate complexă (portuară, industrială, comercială, turistică etc.) cu câteva centre din jurul său Fos, La Bere, Lavera, care au preluat activităţi din zona portuar-industrială dezvoltându-le; Toulon (foto dreapta) (peste 400.000 loc) port cu un şantier naval activ; Nice (foto stanga) (peste 500.000 loc.) principalul centru al Coastei de Azur, Montpellier (peste 200.000 loc.) centru industrial şi universitar, prefectură, important pol de atracţie. În afara oraşului Montpellier în regiunea Languedoc-Roussillon mai sunt câteva centre Perpignan, Nimes, Beziers, Arles cu activităţi  în industria construcţiilor de maşini, industria textilă, petrochimie (Frontignan), platforme de distribuire a legumelor şi fructelor. La est de Rhône în regiunea Provence-Alpes-Côte d’Azur împreună cu oraşele Marseille, Nice, Toulon şi altele cum sunt Grasse, Cannes (foto dreapta), Antibes alcătuiesc unul din tehnopolii ţării care asociază numeroase întreprinderi industriale, institute tehnologice, de învăţământ şi cercetare. Prin urmare pe Coasta de Azur se poate vorbi în aceeaşi măsură de prezenţa turismului şi industriei.

Subregiunea sud-vestică are unele resurse energetice (petrol, gaze) industria construcţiilor de maşini (avioane–Bordeaux, Toulouse) reprezentativă pentru Franţa, industria petrochimică, activităţi portuare. Cele două centre Bordeaux (foto stanga) (peste 690.000 loc.) şi Toulouse (foto dreapta) (peste 650.000 loc.) prin funcţiile lor dezvoltă un mare hinterland de influenţă.

6. Regiunea Vestică de fapt continuarea spre nord a celei sud-vestice, se remarcă prin activităţi agricole, portuare şi industriale. Oraşele porturi Nantes (foto stanga), St. Nazarie, La Rochelle şi Brest, sunt şi centre active ce şi-au asumat funcţiile amintite dar mai ales funcţia portuar-comercială. Este o regiune de intens trafic al petrolului, lemnului, cerealelor şi a multor produse alimentare şi industriale, o regiune activă pentru creşterea animalelor (Bretagne, Normandie, Loire).

Marea Britanie

Revoluţia industrială începută în Anglia s-a bazat pe industria cărbunelui, siderurgie, industria textilă, ramuri industriale tradiţionale care astăzi au dat prioritate unor ramuri de vârf cum sunt electronica, aeronautica, optica, informatica.

Industria energetică şi-a schimbat treptat structura balanţei, locul cărbunelui fiind luat de petrol. Principalele bazine carbonifere sunt: Yorkshire-Nottingham-Derby în estul Munţilor Pennini; bazinul Angliei de Nord-Est; bazinul South Walles; bazinul Scotish Lowlands (foto dreapta jos); bazinul Lancashire şi Midlands.

Petrolul se află în cantităţi importante. Rezervele aflate în structurile platformei continentale ale Mării Nordului, se ridică la peste 2 miliarde tone, producţia anuală fiind de 94 milioane tone. Principalele puncte de extracţie sunt Brent, Piper, Beryl, de unde, prin conducte se trimite către centrele de rafinare aflate fie pe litoral  în estuare, fie în interiorul uscatului către mari centre de consum.

Gazele naturale se găsesc în aceeaşi platformă a Mării Nordului rezervele depăşind după estimări 700 miliarde m3. Principalele centre de exploatare sunt: Frigg, Leman, Indefatigable. Totuşi, Marea Britanie importă gaze naturale lichefiate.

Energia electrică produsă în 1988 a fost 302 miliarde kwh. Puterea instalată este de 66.512 MW din care 7.144 MW în centrale nucleare.

Termocentralele importante se găsesc în regiunea Londrei, Midlands, Yorkshire (foto stanga), iar hidrocentralele în Scoţia şi nordul Ţării Galilor. Centralele nucleare se găsesc lângă Londra, Bristol, în Cumberland, lângă Glasgow.

Industria metalurgiei neferoase se bazează în cea mai mare măsură pe materia primă importată. Totuşi, Marea Britanie are şi ceva resurse de cupru, concentrate de plumb, zinc, cositor, sulf, argint, săruri potasice, sare.

Concentratele de plumb ca şi zincul le importă din Canada, Zambia, Chile, iar prelucrarea se face în centrele: Manchester, Liverpool, Bristol (foto dreapta), Glasgow, Londra. Industria aluminiului este prezentă în Newport, Fort William, Burntisland. Materia primă se importă din Australia şi Guyana.

Industria construcţiilor de maşini este o ramură industrială reprezentativă dar şi tradiţională, în special pentru construcţia navelor, a materialului rulant, utilajul textil. Se remarcă trei direcţii: automobile, aeronautică şi producţia de nave.

Marea Britanie alături de SUA, Japonia, Germania, este o mare producătoare de automobile, cu arii de construcţii: aria metropolitană londoneză cu centrele Dagenham, Oxford, Luton, aria Merseyside şi Scoţia.

Este deasemenea, o mare producătoare de avioane dintre centre remarcându-se: Londra, Coventry, Manchester (foto stanga sus), Preston, Bristol.

Construcţia navelor a cunoscut permanent o multiplicare a preocupărilor oferind pieţii mondiale tipuri de nave cu destinaţii dintre cele mai diverse. Centre foarte importante în construcţia navelor sunt: Glasgow, Cardiff, Portsmouth, Plymouth, Liverpool (foto dreapta), Middlesbrough, Barrow, Hull.

Industria chimică cu multe subramuri tradiţionale dar şi moderne (petrochimia) produce: mase plastice, cauciuc sintetic, produse sodice, acizi, produse farmaceutice, îngrăşăminte azotoase, fosfatice, potasice.

Industria textilă a deţinut foarte multă vreme supremaţia în industrie în general. Astăzi, această ramură, este concentrată în trei mari areale specializate în prelucrarea bumbacului, lânei, inului. Prelucrarea bumbacului se face mai ales în vestul Angliei: Manchester, Liverpool-Birkenhead, a lânei în partea centrală (Yorkshire) în oraşele Leeds, Bradford, Huddersfield, Glasgow, Stockton, Leicester (foto stanga), Notingham, Oxford iar, cea a inului în jumătatea estică (Aberdeen, Dundee, Edinburgh), cu numeroase centre şi în Irlanda de Nord (nord-est) dintre care multe în jurul oraşului Belfast.

Industria alimentară şi-a dezvoltat o diversitate de subramuri din care nu lipsesc : morăritul şi panificaţia, industria cărnii, a conservelor de carne, peşte, industria zahărului.

La nivelul industriei Marii Britanii există următoarele tipuri de concentrări industriale diferenţiate structural şi funcţional.

1. Concentrări de tip metropolitan. În acest tip sunt incluse centrele: Londra, Birmingham (foto dreapta), Manchester.

2. Concentrări de tip multipolar în care sunt încadrate centre de aceeaşi categorie funcţională dar cu specific industrial diferit:  industria textilă Leeds, Bradfort (foto stanga), Huddersfield, industria chimică (vopsele, coloranţi), industria construcţiilor de maşini textile etc.

3. Concentrări monopolare definite de un centru reprezentativ asociat cu centre ale căror activităţi sunt  complementare (Sheffield pentru industria siderurgică).

Între Londra şi Liverpool s-a format o macroaxă industrial-urbană unind toate aceste activităţi şi funcţii proprii diverselor centre.

În agricultura Marii Britanii predomină creşterea animalelor (70% din valoarea producţiei globale). Din suprafaţa totală a ţării 46,6% îl ocupă păşunile şi fâneţele, peste 28% terenurile arabile şi cele pomicole şi peste 8% pădurea. Pot fi separate: clasa I de terenuri arabile situată pe latura estică între oraşele (York şi Londra), deci cele mai productive şi clasa cea mai bună de păşuni şi fâneţe în partea centrală şi vestică a ţării. Agricultura cuprinde 6,9% din populaţia activă. Principala regiune agricolă se află în partea de sud-est unde se cultivă grâu, orz, sfeclă de zahăr, in.

Suprafeţele cu păşuni şi fâneţe, inclusiv plante furajere, au permis dezvoltarea sectorului creşterii animalelor (bovinelor, ovinelor, porcinelor). Creşterea oilor s-a dezvoltat mai ales în Wales şi Anglia central-nordică. Se practică intens pescuitul, fapt care a permis individualizarea unor mari centre (porturi) pescăreşti ca: Aberdeen, Milford Haven, Hull, Grimsby.

Condiţii favorabile, mai ales de relief, au permis instalarea şi amplificarea unei reţele de comunicaţii dintre cele mai dese din Europa. Traficul de mărfuri şi pasageri se efectuează pe şosele, care deţin peste 60% din transportul general, pe căi ferate cu 22%, transportul prin cabotaj 16% şi cel prin canalele de navigaţie.

Căile ferate au o lungime de peste 17.000 km din care circa 3.800 km electrificate. Lungimea căilor rutiere depăşeşte 330.000 km din care peste 2.400 km magistrale. Densitatea cea mai mare atât a căilor ferate cît şi a celor rutiere este cunoscută în regiunile Londra, Midlands (foto dreapta), Lancashire; centre de mare convergenţă sunt Londra, Birmingham, Manchester, Newcastle, Glasgow.

Transportul maritim se ridică la peste 40 milioane twd. cât reprezintă tonajul flotei maritime comerciale.

Alte porturi importante ale Marii Britanii sunt: Milford Haven (foto stanga) (peste 41 milioane tone), Southampton (peste 25 milioane tone), Liverpool-Manchester. Atât portul Londra cât şi Liverpool-Manchester se remarcă printr-un trafic cu o structură complexă.

Transportul aerian este asigurat de un impresionant număr de avioane de diferite tipuri şi capacităţi. Principalele aeroporturi sunt: Heathrow şi Gatwick din regiunea Londra, Rigway (foto dreapta jos) din Manchester, Abboptsinch din Glasgow.

 Circa 12 milioane de turişti sunt atraşi de arhipelagul britanic spre centre urbane de renume, spre vestigii istorico-arhitecturale şi arheologice, spre rezervaţii naturale. Anglia şi-a dezvoltat un modern sector al serviciilor.

Comerţul exterior se desfăşoară într-un flux important, Marea Britanie importând produse chimice (13%), materii prime, produse alimentare, produse textile, echipament pentru telecomunicaţii, hârtie. Exportă: petrol (8%), autovehicule (5,4%), echipament electric, aparate şi instrumente.

Comerţul exterior este orientat spre S.U.A., Germania, Franţa, Olanda, Japonia.

 

Islanda

Islanda (steag foto stanga) este o ţară din Europa de Nord, care cuprinde insula Islanda şi insuliţele sale periferice pe partea nordică a Oceanului Atlantic între restul Europei şi Groenlanda. Este cea mai mică ţară nordică după populaţie şi penultima după suprafaţă. Are aproximativ 313.000 de locuitori şi 103.000 km² de suprafaţă. Capitala şi cel mai mare oraş al acesteia este Reykjavík.

Islanda a fost colonizată în secolole IX şi Secolul X de scandinavi, celţi, irlandezi şi scoţieni.

Íslendingabók (Libellus Islandorum sau Cartea Islandezilor), scrisă în 1122-1133 pretinde că norvegianul Ingólfur Arnarsona fost primul localnic (colonist, ocupant) al Islandei, în Reykjavík, în anul 870. Familiile au fost însoţite de servitori şi sclavi, o parte din ei fiind Celţi sau Picţi din Scoţia şi Irlanda (cunoscuţi de către nordici şi drept Oamenii din Vest – Norse). Conform anumitor scrieri literare, Călugării Irlandezi ar fi trăit în Islanda înainte de aşezarea locuitorilor nordici, dar nu s-a descoperit nici o dovadă arheologică. Erik cel Roşu, sau Eirikur Þorvaldson, a fost exilat pentru crimă în 980, şi a început explorarea dincolo de partea de vest a insulei. El a format prima aşezare în Groenlanda, în jurul acestei perioade, numind zona, conform legendei, pentru a atrage noi colonizatori. Fiul lui Erik, Leifr Eiriksson, pune piciorul în America în cele din urmă, în jurul anului 1000. Cu toate că se spune că a fost deviat de la ruta stabilită, mult mai probabil este că era în căutarea teritoriului indicat (descoperit) de Bjarni Herjólfsson cu câţiva ani mai devreme. Se consideră că el a întemeiat o colonie la L’Anse aux Meadows în Newfoundland, care a supravieţuit doar timp de un an. Alte două tentative de colonizare întreprinse de către fratele său s-au finalizat cu eşec.

Islandezii sunt foarte mândri de parlamentul lor, care este, de altfel, primul din lume. Acest parlament, pe care l-au numit Althing, a fost înfiinţat în anul 930.

Islanda a rămas independentă timp de 300 de ani, după care a intrat succesiv sub suzeranitatea Norvegiei, apoi a Danemarcei. Ea a redevenit independentă în 1944, după ce Regatul Islandei, în uniune personală cu Danemarca, a devenit republică.

Teritoriul ţării reprezintă un podiş de bazalt (foto dreapta) (alt. 640-760 m), din care se ridică circa 100 de conuri vulcanice, dintre care multe sunt active, aproximativ 130: Hekla, Laki, Vatnajökull 2000 m, gheţarul cu cel mai mare volum de gheaţă din Europa, 900 m pătură groasă, Hofsjökull cu 1765 m, Mýrdalsjökull 1450 m. ai intalnim aici gheizere şi izvoare fierbinţi, gheţari masivi. Câmpiile ocupă zonele restrânse de litoral. Râuri: Blanda, Jökulsá, Skjálfandafljót, Þjórsá, Hvítá. Lacuri glaciare (foto stanga): Þingvellir, Thoris. Clima maritimă blândă. Vegetatie de tundră, plantaţii de conifere. Fauna: diverse specii de păsări, peşti, balene.

Politica Islandei este una executată de un sistem parlamentar al unei republici practicând o democraţie reprezentativă cu partide multiple, având puterea divizată (ca în majoritatea republicilor moderne) în trei entităţi, puterea executivă, puterea legislativă şi puterea juridică.

Puterea executivă este exercitată de un prim-ministru, care este liderul guvernului într-un sistem politic multi-partid. Puterea legislativă este exercitată primordial de către parlamentul Islandei, Althing, respectiv în parte de către guvern. În timp ce puterea legislativă este parţial împărţită în republica insulară, puterea juridică este total independentă de executiv şi legislativ.

Principalele ramuri industriale sunt: pescuitul (foto dreapta) locul 1 pe glob la cantitatea de peşte pescuită/loc. şi prelucrarea peştelui, industria metalurgică, pentru neferoase, industria energetică bazată pe resurse naturale: hidrocentrale, centrale geotermice. Produce: nave, ciment, conserve, ulei de balenă, confecţii, echipamente electrice, îngrăşăminte şi produse alimentare.

Aproape 20% din forţa de muncă este ocupată în domeniul pescuitului sau al procesării peştelui. Pescadoarele folosesc plase foarte mari pentru a pescui peştele de pe fundul oceanului. Bărcile cu motor, mai mici, folosesc deseori undiţe lungi pentru pescuit. Unele au firul lung de până la 16 km, având circa 20.000 de cârlige. Principalele specii de peşte pescuite sunt codul şi heringul.  Mici fabrici de procesare se găsesc de-a lungul coastei, iar în Reykjavik şi Siglufjörður există refrigeratoare mari. Majoritatea peştelui este uscat, sărat sau îngheţat pentru a fi exportat. O parte din peştele proaspăt este pus la gheaţă şi trimis în Marea Britanie şi Germania.

Alte industrii produc: ciment, confecţii, echipamente electrice, îngraşăminte şi produse alimentare. Aproape o treime din lucrătorii industriali sunt femei. Guvernul islandez îşi dezvoltă industria cu ajutorul celorlalte ţări. În 1968, o companie americană a construit o fabrică de diatomită (un mineral folosit în filtrele industriale). O fabrică de aluminiu construită de suedezi a intrat în producţie la începutul anilor 1970.

Islanda are afaceri prospere şi în domeniul editorial. Detine patru ziare: cel mai mare, Morgunbladid (foto stanga), a fost fondat în 1913.

Ramuri principale sunt creşterea animalelor pentru carne şi lapte, legumicultura în sere si vânatul.

Aproximativ 15% din populaţie sunt fermieri. Islanda are cam 5.300 de ferme împraştiate în regiunile de câmpie. Majoritatea cresc oi (pentru lână, carne şi piei) şi vite (pentru produse din lapte). Cresc de asemenea mici cai islandezi. Principala recoltă este fânul, pe care fermierii îl folosesc pentru a hrăni animalele. Ei pot strânge două sau trei recolte de fân, datorită ploilor abundente şi zilelor lungi din timpul verii. Acestia mai cultivă şi rădăcinoase, ca guliile şi cartofii. Din 1930, fermierii şi-au construit sere lângă izvoarele termale. Apele termale încalzesc serele, şi astfel ei pot cultiva roşii şi alte legume, flori, viţă de vie şi chiar banane.

Exportă peşte şi produse din peşte, carne, produse lactate, piei, lână, aluminiu.

Importă maşini, echipamente şi utilaje industriale, combustibili, produse alimentare. Comerţ exterior cu: Marea Britanie, Franţa, Germania, SUA, Danemarca, Olanda, Japonia ş.a.

Islanda are foarte puţine resurse naturale, şi doar 1% din suprafaţa sa poate fi cultivată. Dar apele teritoariale sunt bogate în peşte. Islanda depinde foarte mult de vânzările de peşte şi de produse din peşte pentru a importa aparatură electrocasnică, fructe şi legume, echipamente industriale şi materii prime. Partenerii săi comerciali sunt: Danemarca, Germania, Marea Britanie, Norvegia, Suedia şi Statele Unite ale Americii. Insula a devenit membră EFTA (European Free Trade Association) în 1970.

În Islanda nu există căi ferate. Se circulă mai mult cu autobuze (foto dreapta), automobile şi avioane. Există aici 12.500 km de căi rutiere şi, în medie, o maşină la două persoane. Exceptând străzile principale din oraşe, drumurile sunt acoperite cu pietriş. Circulaţia auto se efectuează pe partea dreaptă a drumului. Starea generală a drumurilor şi infrastructurii este foarte bună. Limitele de viteză admise: 50 km/h în interiorul localităţilor şi 90 km/h, în afara localităţilor. Icelandair, compania aeriană naţională, asigură zboruri regulate europene şi transatlantice. Există două aeroporturi internaţionale, la Reykjavik şi Keflavik.

Principalele porturi islandeze sunt: Akranes (foto stanga), Akureyri, Hafnarfjörður, Keflavik, Reykjavik şi Siglufjörður.

Majoritatea gospodăriilor din Islanda dispun de un telefon, un televizor şi, cel puţin, un radio. Comunicaţiile cu restul lumii se realizează prin cablu telegrafic şi prin radiotelefonie.

Turismul este o parte importantă a economiei islandeze, generând circa o treime din PIB. Cei mai mulţi turişti provin din Marea Britanie şi Germania, dar şi din ţările scandinave şi S.U.A. Turiştii sunt atraşi de atracţiile naturale ale Islandei (gheţari, gheizere, ape geotermale), dar şi de activităţile care sunt puse la dispoziţia turiştilor : petreceri tematice, excursii asistate pe gheţari sau în zonele sălbatice din interiorul ţării, precum şi de diferitele festivaluri, cum ar fi „zilele nopţilor albe” (în luna iulie), când soarele nu apune deloc, sau zilele nopţilor arctice, când soarele nu răsare deloc (în luna februarie). Printr-un sistem foarte bine pus la punct, Islanda atrage anual un număr de turişti de două ori mai mare decât propria populaţie.

  • Rata populaţiei urbane: 92%
  • Durata medie de viaţă: 81 ani
  • Natalitatea: 15,3‰ (anul 2000)

Deşi Islanda este o ţară micǎ, a produs câţiva artişti de renume internaţional, cei mai cunoscuţi fiind Björk şi Sigur Rós.

Pe lista patrimoniului mondial UNESCO este înscris  Parcul naţional „Thingvellir” (foto dreapta) din anul 2004.

Pe insula trăiesc 3.000 de români, iar majoritatea lucrează în sectorul contrucţiilor şi în industria hotelieră. România nu are reprezentanţă diplomatică în acestă ţară, motiv pentru care românii din Islanda îşi pot exercita dreptul de vot în Copenhaga, capitala Danemarcei.